Vlad Lutic - În căutarea familiei pierdute
Vlad Lutic – În căutarea familiei Pierdute

Interviul a apărut în revista online Femei de 10, de unde l-am preluat în întregime.

Vlad Lutic

Cum e să regăsești, după decenii, un chip pe care-l știai din copilărie? În blocul în care crescusem, gașca noastră de pitici îi conținea pe Mircea și Anamaria, doi copii frumoși și bine crescuți, dintr-o familie de jurnaliști. Eram prieteni, chiar dacă ei erau ceva mai mici decât mine. Joaca îi aduce însă la numitor comun pe toți copiii planetei, nu-i așa?…Peste câțiva ani, burtica mamei celor doi a început să crească și pe lume a venit Vlad, al treilea copil al familiei Lutic. Mă aplecam deasupra căruciorului și mă minunam, ce frumusețe de frățior au Mircea și Anamaria!  N-am apucat să-l văd crescând, pentru că vecinii mei de la parter s-au mutat în alt bloc și…filmul s-a rupt.

Iată însă că…nu după 20 de ani, ca-n Alexandre Dumas, ci după mai mult de 40, un nume de pe Facebook mi-a atras atenția : Vlad Lutic. M-am bucurat să intrăm în contact și Vlad – ajuns nu numai om mare, ci și Om Mare,  mi-a oferit cartea sa : o poveste fascinantă, a unei călătorii pe care fiecare dintre noi ar trebui să o facă : pe urmele strămoșilor săi. Oare nu suntem cu totii curioși să vedem de unde am pornit, cine ne sunt înaintașii? Vlad și-a depășit , iată, curiozitatea și a pornit în căutarea rădăcinilor sale. Unde a ajuns și ce povești uluitoare se ascund prin frunzișul arborelui său genealogic, veți descoperi citind cartea “În căutarea familiei pierdute”. 

Iar pentru a vă stârni apetitul lecturii, vă propun un scurt interviu cu autorul : 

Marina Almășan : – În primul rând, ce ar trebui să știm despre Vlad Lutic?

Vlad Lutic : – M-am născut în București la orele 4 dimineața ale zilei de marți, 3 iunie 1975. Copilăria mi-am petrecut-o în cartierul Floreasca din capitală și la Breaza (Prahova), unde era pentru mine „la țară”. Am absolvit Facultatea de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Tot la această universitate am obținut diploma de Master în Managementul Sectorului Public. Am lucrat câțiva ani în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 sunt angajat la Administrația Prezidențială.

Marina Almășan : – Un parcurs frumos. Care văd că nu atinge latura ta de scriitor. Este, cumva, cartea ta de debut?

Vlad Lutic : – Da, este prima mea carte! Sper să nu fie și ultima.

Marina Almășan : – Știi cum se spune : “Pofta vine mâncând”. Cu siguranță că va urma și o a doua. Dar hai să vorbim puțin despre prima !  De ce “familie pierdută”?

Vlad Lutic : – Bunicii mei erau născuți fiecare în altă țară: Imperiul Austro-Ungar (Bucovina), Imperiul țarist (Basarabia), Belgia și România. Relațiile s-au rupt din cauza distanței, dar și din cauza regimului comunist deoarece înainte de revoluție nu era bine să ai rude „afară”. Informațiile despre neamurile din străinătate au fost ținute secrete, până când au început să fie uitate sau cei care le știau au murit.

Marina Almășan – Și de ce ai simțit tu nevoia să pornești  în căutarea acestor informații și, mai ales, de ce ai simțit nevoia împărtășirii acestor “descoperiri”? 

Vlad Lutic : – „Nimeni nu moare cu adevărat, atât timp cât cineva își amintește de el” este o frază pe care am citit-o în adolescență și care, de atunci mi-a rămas întipărită în memorie. Cercetări privind arborele genealogic fac de mulți ani, dar nu țineam neapărat să le public. După ce a murit tata am găsit printre actele familiei trei jurnale/memorii ale înaintașilor mei. Două sunt scrise în timpul celui de-al doilea război mondial, iar cel de-al treilea acoperă o perioadă mai lungă fiind scris în versuri, ca o baladă populară. Cartea a fost scrisă în jurul lor. Din spusele mamei, au mai existat și altele jurnale sau memorii care însă s-au pierdut și am vrut să mă asigur că macar acestea nu se vor pierde.

Marina Almășan : – Sună foarte “atractiv” ceea ce spui. Mie, una, mi-ai trezit curiozitatea!  Concret, ce găsim în cartea ta? 

Vlad Lutic : – Dincolo de impactul emoțional pe care îl au aceste jurnale asupra mea,  am considerat că ele aparțin în același timp și istoriei noastre, a tuturor. Sunt niște documente care prezintă niște realități dure ale unor vremuri nu foarte îndepărtate. E bine să știm cât mai multe despre trecut pentru a evita să îi repetem greșelile. Concret, în carte se regăsesc cele trei jurnale împreună cu mai multe istorisiri ajunse la mine pe cale orală de la părinți și pentru că toate astea aveau nevoie să fie „îmbrăcate” în ceva, le-am oferit haina cercetării genealogice.

Marina Almășan : – Dacă ar fi să-ți privești obiectiv cartea, nu dpdv al scriitorului , ci al celui “din exterior”, care se apucă s-o citească, prin ce este atractivă această nouă apariție?

Vlad Lutic : – Deschid o paranteză, înainte de a răspunde. Nu există un punct de vedere obiectiv. Toți analizăm prin prisma educației și a experienței personale, ceea ce face ca orice am exprima noi, ca oameni, să fie subiectiv. Revenind, cred (subiectiv fiind ) că oricine a apreciat cărți precum „20 de ani în Siberia” de Anița Nandriș-Cudla sau „Jurnalul Annei Frank” nu o să fie dezamăgit de această carte. Totodată ea se vrea și o pledoarie pentru cercetarea genealogică. Chiar dacă nu ne tragem din boieri, majoritatea avem în familie cel puțin un decedat sau un vereran din răboiul de Independență sau din cele două războaie mondiale și cu fiecare zi care trece e din ce în ce mai greu să le recuperăm povestea. Ar fi păcat ca aceste istorii să se piardă odată cu trecerea în neființă a celor care le mai pot spune.

Marina Almășan : –  Selectează, te rog, un fragment din carte, care ar putea avea un rol important în stârnirea curiozității noastre.

Vlad Lutic : – Iată : “Niciodată, nici chiar atunci când, doi ani mai devreme, după un marş istovitor de 18 zile în pustiu, am ajuns la crângul de palmieri de la El Goléa, nu simțisem o uşurare asemănătoare celei care îmi dilatase inima, aşezându-mă pe această bancă simplă, în fața acelei mese puse, în sala rustică de la Huriel, căci acela era numele localității în care, pentru prima dată de la arestarea noastră, am găsit oameni, în care războiul nu stinsese orice sentiment omenesc.În Africa, uşurarea fusese mai ales fizică, dar aici era şi morală. Cât era de bine, după ce simțisem în câteva zile toate formele de răutate umană, începând cu cruzimea savantă a regimului penitenciar şi până la furia ucigaşă a mulțimilor dezlănțuite, să constați că mai există pe lume oameni care să te considere un om şi să se poarte ei înşişi, pur şi simplu ca oamenii.

În strălucirea paharelor de pe mesele de la Huriel, nu vedeam numai certitudinea de a-mi potoli setea, vedeam şi o justificare a optimismului meu privind omenirea. Nimic nu este mai dureros decât să te îndoieşti de oameni. Este şi mai penibil decât să-ți fie sete.” Este un fragment din jurnalul bunicului meu belgian. Deoarece pomenește de un marș prin pustiu și de oaza  de la El Goléa trebuie să fac o precizare: cu aproximativ 2 ani înainte de a scrie acest jurnal, a încercat să traverseze Sahara pe bicicletă, pentru a ajunge din Algeria în Congo belgian.

Marina Almășan : – Ce interesant! … Abia așteptam să aibă loc lansarea carții tale! (Evenimentul va avea loc online pe platforma Zoom Meeting în data de 2 iunie 2020 la orele 18.00) . Dar hai să  ne desprindem puțin de tema interviului. Ce alte provocări îți stau în față?

Vlad Lutic : – Am un blog mai vechi, pe care l-am cam neglijat în ultimii ani, iar acum încerc să îl resuscitez (lutyk.ro). Și poate, cine știe, voi mai scrie și alte cărți. Am câteva idei, dar momentan timpul liber îl aloc cititului.

Marina Almășan : – Îți mulțumesc pentru toate aceste informații! A fost chiar “cool” să-i iau un interviu unui scriitor pe care-l știu…din cărucior! 😁 Mult succes, Vlad! 

librariadelfin.ro
Comentează cu Facebook

Vlad Robert Lutic

Blogger, scriitor, jurnalist.

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Lutyk.ro is using WP-Gravatar

%d blogeri au apreciat: