Transmaraton – cum fu

Am plecat la Transmaraton cu destule emotii, chiar mai multe decat la primele doua semimaratoane. Am avut o durere de genunchi care nu m-a lasat sa alerg cateva saptamani si care inca ma mai sacaie iar cand am reluat alergarile in urma cu 3 saptamani mi-a fost destul de greu sa termin 5 km. Asa ca a trebuit sa o iau apropape de la 0. Spun aproape pentru ca antrenamentele facute de mai bine de un an de cand alerg si-au spus cuvantul si revenirea a fost rapida.
O alta sursa de emotii era faptul ca nu sunt deloc prieten cu alergarea la deal. Orice rampa cat de mica imi creaza probleme. Si tocmai din acest motiv am vrut sa particip la Transmaraton. Pentru a incerca sa-mi depasesc aceasta limita impusa (poate) si de relieful de campie al Bucurestiului si pentru a vedea cum m-as descurca la o eventuala cursa montana. Mai ales in conditiile in care anul viitor doresc sa particip la cursa Hobby de la Marathon 7500 asa cum am anuntat deja in pagina cu competitii.
Am primit un pont pentru aceasta cursa si anume sa alerg 3’30” si sa merg 1’30” si asta inca din primul kilometru (multumesc Mihai Pantis). Am testat acest mod de abordare in antrenamente deoarece imi era teama de revenirea de la mers la alergare, dar a fost ok. Mi-a fost de mare ajutor si noul meu Garmin care are o functie special pentru run/walk si il poti seta sa te avertizeze cand a venit momentul sa schimbi.
Dar „socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Primii sa zic 5 km a fost ok si am putut sa ma tin de alternanta alergare mers. Apoi nu mai reuseam sa alerg cele 3’30” asa ca am zis sa schimb sa alerg 1’30” si sa merg 3’30” si pret de 1-2 km a fost acceptabil asa. Dar in aerul tare de la munte nu reuseam sa imi gasesc un ritm de respirat in alergare si am ajuns sa ma deplasez mai repede in mers decat in alergare. Si atunci am decis sa merg pana sus. Am lungit pasul care dintr-unul pe pingea a devenit unul apasat, pe toata talpa asa cum se merge pe munte, ca doar ma apropiam de creasta Fagarasului. Si am reusit in felul asta sa mentin un ritm de 10-11 minute pe km. Ma gandeam ca e un ritm bun si ca voi recupera la coborare.
Dupa mai bine de 2 ore de urcare am ajuns in varful „dealului” si am intrat in tunel. Am reinceput sa alerg dar abia reuseam sa-mi obisnuiesc ochiii cu lumina difuza sau cu intunericul ca trecea cate o masina care ma orbea cu luminile si trebuia sa ma opresc. Am reusit sa trec si de tunel si a inceput mult asteptata coborare. Toate bune si frumoase cand dupa cca 500 m m-am trezit cu o crampa puternica in gamba piciorului drept. Gabi Solomon ne avertizase la sedinta tehnica sa nu ne grabim pe coborare ca vom avea crampe, dar nu am avut deloc senzatia ca as alerga repede. Din contra mi se parea ca alerg incet si ca pot mai repede. Am mers nitel si a trecut. Am alergat din nou si iar au aparut crampele la gamba dreapta. „Colac peste pupaza” au reaparut si durerile de bila/ficat/stomac pe care nu le-am mai experimentat de cateva luni. Si uite asa, sontac-sontac am ajuns aproape de finish cu un ritm de 7-8min/km. In mod normal nu ar fi fost un ritm rau dar aveam de recuperat acei km de urcare in care am mers. Plus ca nu stiam exact cat am pana la final. Garminul a gasit satelitii la putin timp dupa start si nici lungimea tunelului de cca 800m nu era inclusa in distanta afisata de ceas. Asa ca ma uitam la un ceas care imi arata ca am facut 20km si credeam ca nu mai ajung la finish in timpul limita. Noroc ca m-am intalnit cu Paul Dicu care mi-a spus ca mai am 3-4 curbe si ajung. Cel mult 1 km. Multumesc. Au fost 600m pe care in ciuda durerilor abdominale si de picior i-am facut in 6’40”
Am reusit sa termin in 3 ore si 23 de minute adica cu 7 minute inainte timpul limita.

Voi participa cu placere si la editia urmatoare daca nu o sa se suprapuna cu Triathlon Challenge Mamaia. Cum spunea si un mesaj de incurajare de la Transmaraton, durerea trece, medalia ramane.

Eu mi-am facut datoria si am terminat aceasta cursa asa cum am promis inca de acum un an cand eram voluntar si le ofeream medalii celor care terminau. Pana pe 30 septembrie 2013, TU, cel care citesti acum aceste randuri poti face un mare bine. Poti dona orice suma iti convine pentru ca cei de la Hospice sa poata termina noul centru medical in care copii si adulti bolnavi in stadii terminale sa poata beneficia de ingrijire paliativa gratuita. E vorba de acei bolnavi pe care sistemul medical ii trimite sa se chinuie acasa cu acea replica crunta „nu mai avem ce sa-i facem” si care au dreptul ca atat cat mai au de trait sa o faca cu demnitate. O pot face cu ajutorul oamenilor minunati de la Hospice dar si cu ajutorul tau.
Donatiile se pot face (cu cardul ca doar suntem in 2013) aici: http://transmaraton.org/ro/competitors/view?hash=14abd5381ce40c2c00e2895dd2d15c66ed2e8d34