Şi uite aşa, din alergare în alergare a mai trecut o lună. A doua. Şi dacă în urmă cu o lună nu puteam încă să alerg toţi cei 2 km prevăzuţi în planul de antrenament, azi nu mai am probleme cu această distanţă. Chiar dacă azi am avut de alergat 5 km mai mult de 2-2,5 km nu pot alerga neîntrerupt. Peste această distanţă am porţiuni în care merg. Dar şi în 4 labe şi tot termin maratonul în timpul impus de organizatori de 5 ore şi 30 de minute.
Dacă la început nu eram prea convins că voi putea alerga acest maraton, pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că „viitorul sună bine” cum spunea o reclamă veche. Bine, ca să fiu sincer, la început nu credeam că ajung nici măcar până aici. Chiar dacă în continuare îmi este foarte greu să mă trezesc dimineaţă, în zilele de odihnă, în care nu alerg, parcă îmi lipseşte ceva. Cred că am căpătat o dependenţă. Parcă era o vorbă că „suma viciilor e întotdeauna constantă”? Dacă în urmă cu un an am renunţat la ţigări, uite că am înlocuit acel viciu cu altul: alergarea.
Dacă în şcoală stăteam binişor la capitolul viteză pe distanţe scurte, la rezistenţă eram varză. După 1 tură de şcoală eram leşinat. Şi acum după ce nu am mai alergat de la bac, adică după cca. 17 ani să alerg 5 km? Şi în luna care vine să ajung până la 16 km? Parcă aş vorbi de altă persoană.
Asta e ce mă aşteaptă în luna următoare:
Sursă caricatură: Cătălin Ivan
0 comentarii