Fiţe de munte

1993 – Piatra Mare

La inceputul anilor ’90 când m-am apucat de mers pe munte nu prea conta echipament de munte, în sensul că nu stătea nimeni să se uite dacă ai bocanci de la firma x sau y, dacă au talpă din nu-ştiu-ce material, dacă rucsacul se reglează în funcţie de coloana şi înălţimea purtătorului sau dacă cortul e din „foi de piele”. Şi nu toată lumea putea să-şi facă rost de echipament. Iar pentru cei mai săraci sau cu mai puţine relaţii existau centre de unde se putea închiria echipament. Majoritatea bocancilor purtati atunci erau militari iar cine avea VM-uri era deja şmecher. Colţarii şi pioleţii erau de multe ori self-made iar carabele erau „împrumutate” de la pompieri. Rucsacii erau fie vânătoreşti, fie cu cadru iar în privinţa corturilor … unul de 7-8 kg era considerat superuşor.

Tot ce conta era plăcerea de a merge pe munte şi distracţia alături de prieteni la cabană sau în jurul focului. Ne strângeam câteva zeci de oameni în Gara de Nord la „trenul fantomă” la care se mai adăugau şi cei ce se urcau din Ploieşti. Şi ne cunoşteam toţi între noi.

Pantofarii

Acum aud destul de des de persoane care nu pleacă pe munte pentru că nu au nu ştiu ce echipament şi se dau de ceasul morţii să îl achiziţioneze. Noii munţomani se uită mai întâi cum eşti îmbrăcat şi dacă nu eşti echipat după ultima fiţă nu te bagă nimeni în seamă. Chiar şi mersul pe munte începe să devină o modă. Nu mai contează dacă îţi place muntele sau nu dar dă bine să spui că mergi pe munte şi să fii îmbrăcat după ultima modă. Şi astfel pantofarilor care chiar vin pe munte în pantofi, li se adaugă o nouă subspecie, a acelora care chiar dacă au echipament adecvat nu au habar ce înseamnă muntele