Muntii Latoritei

Am fost la munte. Am plecat pe A1 – prima autostradă a ţării. Am mai mers pe ea dar doar până pe la km 70, iar acum a fost pentru prima oară când am mers până la Piteşti. Am tot auzit pe la tembelizor şi nu numai, cum că această autostradă ar fi varză., impracticabilă, distrusă etc. Sunt câteva porţiuni, destul de mici însă, cu gropi, unele peticite, dar în cea mai mare parte drumul e bun. Sigur că e loc şi de mai bine. Întotdeauna e loc şi de mai bine. Dar e suficient de bun încât eu să pot merge liniştit cu 130-140 km/h iar alţii să mă depăşească cu viteze muuult mai mari. Şi prin peregrinările mele prin occident am întâlnit şi autostrăzi mai proaste. 
Lăsând în urmă autostrada şi oraşele Piteşti şi Râmnicu-Vâlcea am parcurs drumul mărginit de superbele peisaje ale Văii Oltului. Ajunşi la Brezoi am făcut stânga spre Voineasa. Trecând de barajul Brădişor, cu aproximativ 12 m înainte de Voineasa am făcut din nou stânga către Ciungetu. Şi pentru că am pomenit de baraj, nu pot să nu constat că în timp ce la alţii barajele sunt importante obiective turistice, la noi pozatul este interzis.
Din centrul Ciungetului se face un drum in dreapta care urca cca. 18 km până la pensiunea Luminiţa, din care doar primii 2-3 km sunt asfaltaţi restul fiind drum forestier.
Pensiunea, aflată pe vf. Vânăta din Munţii Latoriţei, beneficiază de un peisaj mirific, iar în interior este amenajată aproape în întregime cu lemn. Paturile, noptierele, dulapurile, toate sunt din lemn. Probabil că dacă ar fi putut face şi wc-urile , chiuvetele şi duşurile din lemn ar fi făcut-o. Totul e foarte frumos, dar … pentru că trebuie, din păcate să existe şi un „dar”, este mult prea departe pentru a petrece un sfârşit de săptămână . Mai ales când în maşină se află şi un copil care, ca orice copil nu e prieten cu răbdarea, şi nici nu ştie (încă) să aprecieze superbele peisaje care i se derulează în faţa ochiilor. Cu tot cu plimbarea la lacul Vidra şi la Obârşia Lotrului am făcut în această excursie cam 800 de km.
La întoarcerea spre casă, ne-am oprit la mânăstirea Cozia, care cred că nu mai are nevoie de nici o prezentare, şi apoi pentru că Edy şi Dana nu mai aveau răbdare până pe Dealu Negru ne-am oprit la un popas să mâncăm. E vorba de popasul „La Mami” aflat pe partea dreaptă a drumului de întoarcere spre Bucureşti, undeva pe la ieşirea din comuna Seaca. Am luat 2 porţii de ciorbă de burtă, bună, 1 porţie de ciulama de pui cu ciuperci şi mămăliguţă, bună pentru mine dar prea sărată pentru Dana şi Edy şi o porţie de papanaşI cu o excelelntă dulceaţă de afine. Am plecat mai departe şi pentru că Edy nu a adormit ne-am oprit să mâncăm şi din vestiţii mici de pe Dealu Negru. Am luat de acolo şi nişte seminţe de dovleac, din acelea care cresc fără coajă. Din câte ştiu există zone în Oltenia şi/sau Banat în care aceste seminţe sunt folosite la mâncăruri pentru a înlocui orezul.
Aşa cum am mai spus, a fost o excursie foarte frumoasă, mai ales că am avut ocazia să revăd câţiva prieteni din „tinereţea” mea de munţoman. E un loc superb unde poţi merge pentru o vacanţă de minim o săptămână dar din punctul de vedere al unui bucureştean crizat, mult prea departe pentru un S.R.L. (Săptămână Redusă de Lucru).