Capul plecat sabia nu-l taie?

Am mai scris pe aici şi am afirmat de câte ori am avut ocazia că mă enervează modul cum am intrat în UE şi poziţia noastră faţă de ţările occidentale. La români autoflagelarea naţională şi ponegrirea ţării natale în exterior are rădăcini adânci.
În Evul Mediu boierii fugeau la Stanbul pentru a se plânge de relele tratamente la care sunt supuşi în ţară de către Domnul aflat în Scaun. Şi după ce ungeau cum se cuvine pe cine trebuie pe acolo, obţineau mazilirea Voievodului şi trupe pentru a-l înlătura.
Anii au trecut iar acest prost obicei a fost preluat şi de oamenii de rând. Înainte de lovitura de stat din ’89 cei care fugeau din ţară, pentru a obţine mai uşor azil politic, se plângeau de cât de nasol e în România. Prin anii ’90-’91, deoarece regimul Ceauşescu căzuse nu mai ţinea să ceri azil, oricât de urât vorbeai de ţara ta. Dar unii au descoperit că pot primi ajutoare dacă se plâng în occident de cât de jos e nivelul de trai pe aceste meleaguri. Şi când ajutoarele au încetat să mai vină, românii începuseră deja să-şi ponegrească ţara pentru a obţine diverse fonduri.
Şi uite aşa, înjurându-ne ţara şi stând cu mâna întinsă precum cerşetorii de la colţ de stradă am ajuns să fim primiţi şi în NATO şi UE. Nu cu capul sus aşa cum au intrat de exemplu polonezii care au negociat fiecare capitol de aderare (şi rezultatele se văd în creşterea lor economică din prezent) ci cu el plecat. Nu ne mai ploconim cu capul în ţărână în faţa măritului sultan, în schimb când cancelariile occidentale ne cer să sărim la castană singura noastră replică e să întrebăm „Cât de sus?”.
Şi în aceste condiţii discursul de vineri seară al Preşedintelui României vine ca un dos de palmă peste botul vesticilor obişnuiţi în ultimii 22 de ani să se poarte cu România şi cu conducătorii ei aşa cum se purtau pe vremuri cu vasalii. Iar îndreptarea coloanei vertebrale şi ţinerea capului sus, cu demnitate, mă face să mă simt mândru că sunt român.
„Mai bine o zi vultur, decât o viaţă cioară!”

sursă foto: stirileprotv.ro

Elucubratii europene …

… sau cum sa intri de mai multe ori in aceaşi (m)UE

Nu pot să înţeleg şi pace! De ce făcură ieuropenii ăştia atâtea intrari în uniunea lor. După ce stai câţiva ani şi freci tuşa până îndeplineşti condiţiile te primesc chipurrile cu braţele deschise. Da odată pătruns constaţi că nu ai nimerit decât într-o altă anticameră, unde mai aştepţi o perioadă şi mai ai de îndeplinit nişte sarcini (condiţii) ca să îţi dea şi monedă adică să te lase să le foloseşti euroii ca monedă naţională în locul leilor anemici şi rahitici. Si cand crezi că în sfârşit ai penetrat-o şi că eşti una cu ea, cu Uniunea constaţi că de fapt mai are şi o centură de castitate numită spaţiul Şengăn şi că ai la graniţă un nene poliţist de fruntarii care vrea să-ţi vadă mutra pe un act de identitate. Şi ca să scapi şi de el, alte sarcini, alte şmenuri, alte şmecherii.
Oare Hawaii tot aşa au intrat în SUA? Pe bucăţele? Sau dacă cumva, cândva Mexicul va pătrunde între statele americane o va face tot cu ţârâita?
Se vede treaba că cei/cele prin vest sunt cam nesătui(le) şi nu pot fi mulţumiti(e) cu o singură intrare.
Şi când te gândeşti că şi integrările astea în absolut UE se fac în valuri, valuri …

sursă foto: constantingheorghe.blogspot.ro

Tiganiada

sursa: civicmedia.ro

De ani de zile aşa zisele „ţări civilizate” ne critică şi ne dau indicăţii preţioase cum să facem să îi integrăm pe ţigani. După ’90 aceştia au fost printre primii care au plecat, în occident. Ajunşi acolo au început să pună câte un cort pe lângă câte un oraş. Cu timpul, numărul acelor corturi a crescut şi au apărut taberele pe care astăzi italienii şi francezii le dărâmă de zor şi care, având în vedere numărul locuitorilor, ar putea trece drept sate sau chiar comune. Dar dezvoltarea acestora a fost posibilă doar cu acceptul mai mult sau mai putin tacit al autorităţilor centrale si locale, pentru că dacă acestea îşi făceau treaba atunci când au apărut primele corturi, astăzi nu am mai fi discutat despre problema rrrromilor din vestul Europei. Vesticii, în timp ce ne tineau nouă predici despre cum să îi integrăm pe coloraţi în societate, nu făceau nimic în privinţa celor aciuaţi în ţările lor pentru că aveau nevoie de forţa de muncă a celor care nu erau ocupaţi cu furtul sau cerşetoria şi erau dispuşi să facă orice pentru cîţiva bani. Mult mai puţini decât ar i primit un băştinaş pentru aceeaşi muncă „înjositoare” dar cu mult mai mulţi decât ar fi câştigat în România.
În lipsa unor reacţii instituţionale, în momentul intrării României în Uniunea Europeană lucrurile au devenit mai complicate. Cel puţin teoretic. Pentru că prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se stabileşte şi se asigură, cel puţin la nivel declarativ, libertatea de mişcare a persoanelor şi libertatea de stabilire:
Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie la păstrarea şi la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi identitatea naţională a statelor membre şi organizarea autorităţilor lor publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.” (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(2007/C 303/01): http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm)
Ceea ce înseamnă că ţiganii stabiliţi în Franţa, Italia sau în oricare ţară membră a UE nu pot fi obligaţi să plece deoarece e dreptul lor să şadă unde doresc pe teritoriul uniunii. Iar dacă cineva încalcă legea sau regulile de convieţuire socială într-un stat e treaba acelui stat să rezolve problema.
Acceptarea în timp a ţiganilor la marginea oraşelor şi normele europene fac ca problema ţigănească să nu mai fie una doar a României ci şi a lupilor moralişti, adică a statelor care au pe teritoriul lor comunităţi de gipsy.