Ani de liceu
sursa foto: newstoday.ro
Trăiască şi-nflorească Republica Socialistă România multilateral dezvoltată
Înainte de marea bulibăşeală din ’89 erau mulţi care plângeau după o bucată de salam. Unii nu îşi permiteau (aviz celor care spun acum că suntem mai săraci ca atunci) iar alţii nu apucau căci la cozile de pe vremea aia trebuia să ai mare noroc să mai găseşti ceva în galatarul din Alimentara sau Bitolia când îţi venea rândul. Şi ziceau ei din gură cam aş:
„Ah! salam, salam de vară
Te-aş mânca cu tot cu sfoară
Ah! salam, salam cu soia
Te-aş mânca de luni şi până joia!”
Cântecul cred că era mai lung şi conţinea referiri şi la alte alimente rare din acea epocă de piatră aur.
Şi a venit una bucată revoluţie şi imediat după ea au revenit în ţară şi câţiva din cei ce aveau să devină liderii partidelor de opoziţie precum Raţiu şi Câmpeanu. Şi în loc de bun venit au fost întâmpinaţi de „Iliescu şi ai lui / Trădătorii neamului” (parcă aşa sunau lozincile de atunci) cu jigniri si expresii de genul „Nu avem nevoie de voi deoarece nu aţi mâncat salam cu soia ca noi!” sau „Plecaţi înapoi!”. Oare care ar fi fost soarta româniei astăzi dacă în Duminca Orbului din 1990 câştiga alegerile Raţiu cu a sa expresie rămasă celebră până astăzi: „Mă voi bate până la ultima picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fi de acord cu mine”?
Acum găsim soia pe toate drumurile: sosuri chinezeşti de soia, mezeluri de soia, şniţele din soia, lactate din soia etc. şi lumea se înghesuie să le cumpere. Să fii fost Ceauşescu un vizionar care vroia să ne înveţe să mâncăm puţin ca să nu ne îngrăşăm şi cu multă soia că e sănătoasă? :))
Se spune despre noi, decreţeii, că facem parte din Generaţia X. Adică suntem persoane care se retrag din societate, respingând statutul oferit de aceasta şi care refuză să se implice. Nu ştiu cum este prin alte ţări cu generaţia asta dar în România , având în vedere prin câte grozăvii, răzgândeli şi alte cele (revoluţia care nu e revoluţie, soia ca ba nu e bună ba e bună, indivizi şi partide care ba candidează ba nu candidează , oameni care se angajează la stat pe un post călduţ, sigur şi eventual cu un salariu bunicel şi se trezesc alături de pensionari că sunt nesimţiţi etc.) cine dracu mai are chef să se implice îm societate, politică sau în orice.
Zilele trecute Dan Diconescu, patronul OTV era arestat în direct şi în reluare pentru a-şi anunţa apoi candidatura pentru viitoarele alegeri prezidenţiale şi înfiinţarea unui nou partid. Televiziunile au făcut din asta ştire de interes „mondial” de parcă alegerile ar avea loc peste câteva luni şi nu peste 2 respectiv 4 ani. Sau poate ştiu ele ceva şi nu spun? 😀 A venit apoi moartea Mădălinei Manole care a umplut ecranele televizoarelor de dimineaţa până seara iar otv-istul şef a fost dat în lături. Din frânturile de ştiri văzute am înţeles că ieri au fost dezgropaţi soţii Ceauşescu. Televiziunile otevizate aproape că au uitat şi de Mădălina Manole. De criză, de salariile amputate ale bugetarilor, de TVA şi de preţurile în creştere, de guvernul care aşteaptă să treacă criza singură nu mai vorbeşte nimeni decât atunci când nu există alte idioţenii care să capteze atenţia prostimii.
Elucubraţii: „Vingt ans après”
Cea mai mare „greseala” savarsita in decembrie ’89 a fost simulacrul de proces si omorarea lui Ceausescu. Nu este admisibil, cand toate democratiile europene abrogasera deja pedeapsa cu moartea, sa iti incepi drumul spre ele cu o astfel de executie. Dar probabil ca sotii Ceausescu au murit, ca si multi dintre cei morti in piete sau pe strazi, pentru ca sa li se inchida gura. Normal ar fi fost sa fie arestati si sa aiba parte de un proces corect, de preferat la Haga.
In anii de inceput ai vietii democratice din Romania, Iliescu si ai lui au folosit cu succes sintagma „dezbina si cucereste”. Daca imi aduc bine aminte erau la un moment dat cam 80 de partide. Orice incercare de a forma un partid puternic care sa tina piept PSD-ului de astazi era sortida esecului. Impotriva partidelor istorice si nu numai se lansau atacuri si critici fara a se propune nimic in schimb. Liderilor opozitiei li se promiteau averi daca scindau partidele in diferite aripi si factiuni, mitingurile erau sparte de contramanifestatii ale „simpatizantilor” puterii.
Sau facut multe greseli, intentionate sau nu. FSN, fara a-si trada originile (PCR), a devenit mai intai principalul partid de stanga ca acum sa ramana singurul. Spun singurul pentru ca PUR PC nu conteaza.
Au trecut de atunci 20 de ani. M-as fi asteptat ca frica de comunism sa fi disparut. Avem generatii care stiu despre comunism doar din povestile parintilor si bunicilor. Asa cum si noi, la randul nostru, stim de regalitate, nazisti, legionari, razboi, lagare de concentrare din povestile parintilor si bunicilor nostri. Si cu toate astea vad tineri de cel mult 20-25 de ani iesind in strada de Ziua Nationala sa strige jos comunismul. Si asta fara nici o logica, deoarece atunci cand vrei sa dai jos pe cineva inseamna ca respectivul este la putere dar ei striga impotriva PSD-ului care este in opozitie. Vad oameni de toate varstele care, dupa 20 de ani de libertate, inca nu au invatat sa construiasca, sa gandeasca pozitiv. Se duc campanii electorale construite pe atacuri la persoana candidatului advers sau a celor care il sustin. Refuz sa votez negativ. Vreau ca cei care candideaza, indiferent pentru ce functie, sa vina cu propuneri de programe si proiecte, cu propuneri de oameni. In Marea Britanie, partidul care este in opozitie la primul congres dupa alegeri isi desemneaza viitori ministri pentru un guvern din umbra si care construiesc astfel de programe si de proiecte pentru cazul in care daca castiga alegerile urmatoare sa poata trege direct la treaba. Iar pe fiecare problema in parte vorbeste doar cel care daca ar fi fost la putere ar fi fost ministru pe acel domeniu. M-am saturat sa mi se arunce in fata stafia comunismului sau spectrul dezastrului de catre uni sau altii dintre candidati. Pe principiul acestei frici istorice ar trebui sa intrerupem orice legatura si cu italienii (sunt urmasii Romei care a distrus Dacia) turcii (ne-au atacat de atatea ori), mongolii (iau trimis pe actualii unguri pe capu nostru), indienii (de la ei ii avem pe gipsy), Austria si Ungaria (Imperiul Austro-Ungar a ocupat Transilvania), Germania etc. Oare cand vom invata sa ne acceptam istoria, cu bune si cu rele, si sa mergem mai departe fara sa mai acuzam „greaua mostenire”?
A mai rămas mai puţin de 1 lună până la împlinirea a 20 de la revoluţia lovitura de stat din România.
Înainte de evenimentele din decmbrie ’89 pe holurile A.S.E.-ului unde lucra tatăl meu în acea perioadă toată lumea era conştientă că se pregăteşte ceva şi toţi şopteau că Ion Iliescu va fi cel care îl va înlocui pe Nicolae Ceauşescu în fruntea P.C.R. şi implicit va conduce şi ţara.
Decembrie 1989. Eu nu am făcut armata dar am vorbit cu alţii care au facut-o şi din câte am înţeles un glonţ de AKM trece prin 10 persoane şi îl răneşte mortal pe al 11-lea. În aceste condiţii dacă armata trăgea în plin în manifestanţi nu am fi avut 1000 şi ceva de morţi în toată ţara aşa sa întâmplat ci câteva zeci sau poate chiar sute de mii de morţi. Atunci a murit cine „trebuia” deoarece probabil ştia mult prea multe plus „victimele colaterale” aşa cum sunt numite de structurile militare. Apărut ca din întâmplare în miezul evenimentelor Ion Iliescu formează CFSN (care mai apoi va deveni FSN) şi anunţă că acesta „va fi doar un organism de conducere provizoriu si nu va participa la nici un proces electoral.”
Pe 28 ianuarie 1990 Ion Iliescu şi FSN se răzgândesc în privinţa participării la alegeri şi fac primul mare rău României dând startul la răzgândiri, schimbări de opinii şi la turismul între partide pentru ciolan. Acest anunţ a fost şi cel care a dus la fenomenul „Piaţa Universităţii” şi apoi la mineriade.
În 11 martie 1990 la Timişoara este adoptată celebra Proclamaţie al cărei punct 8 va deveni unul din principalele obiective ale manifestanţilor de la Universitate.
Folosind propaganda pe toate mijloacele media în cel mai pur stil comunist, cunoscut bine de Iliescu, de denigrare a partidelor istorice şi mai ales a liderilor acestora FSN câştigă fără probleme primele alegeri „libere” organizate în Duminica Orbului pe 20 mai 1990.
Din punct de vedere economic s-au făcut multe greşeli în acea periaodă. În loc să se investească masiv în infrastructură s-au cumpărat din import bomboane, sugiucuri şi alte nimicuri pe care tot şmecherii momentului, adică foştii securişti şi/sau activişti de partid, le-au vândut. La fel sa întâmplat şi cu ajutoarele din străinătate care în loc să ajungă la oamenii nevoiaşi au ajuns în consignaţii. O altă greşeală imensă a fost creşterea fără acoperire economică a salariilor. Aşa cum gândeam atunci şi îmi menţin şi astăzi aceeaşi părere, în loc să se mărească salariile trebuia să se stimuleze munca suplimentară. Dacă vrei să câştigi mai mult, munceşti mai mult. Un exemplu pueril pe care îl dădeam atunci era că dacă un muncitor are de făcut 100 de capace pe zi pentru un salariu de 1000 de lei pe lună şi vrea un salariu mai mare să facă 200 de capace pe zi la aceaşi calitate şi să primească 2000 de lei pe lună. Se spune că cine nu îşi cunoaşte istoria e obligat să o repete. În China când au venit comuniştii pe foştii patroni iau făcut directori iar afacerile trebuiau să meargă la fel de bine ca până atunci. În România comuniştii au umplut închisorile cu foştii patroni şi boieri/chiaburi iar directori la respectivele afceri au adus membri de partid care habar nu aveau cu ce se mănâncă o afacere, de unde să îşi ia materie primă mai ieftină dar totuşi de calitate, unde să vândă etc. Acelaşi lucru sa întâmplat şi în ’90. Toţi directorii de fabrici şi uzine, care de bine de rău aveau nişte relaţii în piaţă au fost daţi jos şi au fost puşi oameni de bază ai partidului de guvernământ care sub sloganul „Nu ne vindem ţara” o făceau cadou în „locaţie de gestiune” celor faţă de care aveau oareşcare datorii.
Surse: http://bataiosu.wordpress.com, http://energienaturala.wordpress.com, http://ro.wikipedia.org, http://ro.wikisource.org.
Cum ieşim din ce-am intrat?
de Cosmin Alexandru
Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva şi apoi te uiţi să vezi ce-a ieşit. Dacă tot timpul ţi se spune că a ieşit prost, şi asta în principal din cauză că tu eşti în neregulă, şansele să dezvolţi o atitudine pozitivă faţă de ce faci sau faţă de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero.
Am intrat într-un cerc vicios. Pe măsură ce ne înjurăm mai tare politicienii, câştigă teren politicieni mai demni de înjurat.
Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?
Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părere au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?
Simt o întrebare legitimă lângă ureche: „Şi ce-ai vrea, să-i lăudăm?“. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi.
Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când, mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei, şi alţii ca ei să aibă un interes în a face lucruri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.
Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit, încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar, totuşi, trebuie început de undeva.
În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcele negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.
Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi „ajută“ să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în interesul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.
Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.
Iar aud o întrebare: „Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?“. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar, trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele, pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât e cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.
Preluare din editia On-line a revistei 22.
Articolul il gasiti aici: http://www.revista22.ro/cum-ie351im-din-ce-am-intrat-6263.html
Andrei Plesu
(Adevarul, 20 mai 2009)
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală.
De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, aşa improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, „sistemul” te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de „atracţii turistice” şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că „străinul” trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă. Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie.
Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum.
Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea – iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…
Dupa cum stiti ieri a fost furtuna in tarisoara noastra. Ca de obicei natura a facut ea ceea ce era de datoria edililor si a angajatilor din bani publici. Adica a daramat niste copaci si niste crengi care ar fi trebuit sa fie demult taiate. Si probabil a mai inundat cateva pasaje pentru ca Apa Nova nu e in stare sa curete canalele de noroi. Si cum era de asteptat mass-media a facut din asta un capat de tara. Pe toate posturile de televiziune si de radio nu se discuta decat despre marea furtuna. Diversi invitati in platou si prin telefon care sa comenteze efectele furtunii. Furtuni au fost si vor mai fi e ceva normal si natural. Dar sa faci atata caz din asta e o aberatie. Ma doare capu’.
