Parastas cu dar

La grătar

Aşa cum spuneam aici nu sunt un pupiconist fanatic dar imi aduc aminte ca bunica imi spunea cum ca pe 15 august de Sântă Mărie Mare nu se urează „La Mulţi Ani” si nu se chefuieste. Ceea ce e şi logic dacă ai puţin creier în cap. „Adormirea Maicii Domnului” nu e altceva decât un mod de a spune mai înflorit „Moartea Maicii Domnului”. Şi când cineva moare nu te duci să-i spui lui sau rudelor „Mulţi Ani Trăiască”. Sfântă Marie Marie nu este, de fapt, decât un parastas la un nivel mult mai mare. Iar în tradiţia creştină la parastas nu se fac daruri, nu se cântă şi nu se dansează.
Dar în România noastră dragă ce zărim? Vedem cum toată lumea, cu căţel şi purcel pleacă în pelerinaj la … chermeză. Peste tot în jurul mânăstirilor şi nu numai vezi paranghelii cu grătare şi manele sau alte muzichii de petrecere. Lumea îşi împarte cadouri, bea, dansează şi chiuie până în zori de zi când dau năvală la uşa bisericii să bată cruci şi să pupe icoane. Unde e spiritul creştin în toate astea.

În schimb tot în copilărie am învăţat la istorie că dacii râdeau de moarte. Sau dacă nu am învăţat, măcar am văzut filmul Dacii. Iar cea ce am văzut în acest sfârşit de săptămână seamănă mai mult cu petrecerea dacilor de după sacrificarea fiului lui Decebal. Oare nu ar fi mai cinstit ca în loc să ne batem cu cărămida în piept că suntem creştini să recunoaştem că de fapt singurul nostru zeu e Zalmoxis?

Mi-e dor …

… de copilărie
când alergam fără grijă prin parc sau prin grădina de la Breaza
când trăiau bunicile mele
când mâncam mere verzi şi beam lapte de la ţâţa vacii fără să mă stric la stomac
când mergeam cu ceilalţi copii la „furat” de fructe
când puteam să mă urc în orice copac fără să-mi fie frică că se rupe cu mine.

„Când eram copil de-o şchiopă
Ma jucam cu puţa-n apă
Şi-o frecam cu periuţa
Ca să strălucească puţa

Când eram flăcău mai mare
Mă jucam cu puţa-n mare
Şi-o frecam cu bidineaua
Să nu i se ia vopseaua”

… de adolescenţă
când aveam timp să citesc
când puteam face baie în lacul Floreasca sau oricare alt lac din Bucureşti şi de aiurea fără frică de îmbolnăvire
când cinematografele erau la tot pasul, aveam timp să merg la ele iar biletele erau suficient de ieftine încât orice părinte îşi permitea să-şi timită copilu cel puţin 1 dată pe săptămână la film.

„Mi-e dor de noi, de noi cand eram tineri
Si nu credeam ca o sa fim carunti
Cand asteptam aceasta zi de vineri
Sa ne-ntalnim sa mergem inspre munti
Mi-e tare dor de noi cand eram tineri,
Nu aveam griji si nici nu aveam bani.
Cand asteptam aceasta zi de vineri,
Si aveam totusi 20 de ani.”

… de munţi
unde chiar dacă e greu inima-ţi tresaltă de bucurie la fiecare pas
unde în fiecare minut îţi încânţi ochii cu noi şi noi peisaje de vis
unde prietenii îţi sunt aproape
unde ghitările şi cântecele de munte răsună în jurul focului sau în cabane până dimineaţa
unde după 1-2 ore de somn te trezeşti mai odihnit ca oricand si esti gata pentru un nou traseu

mi-e dor

Cu geamantanul la scoala

In urma cu aproximativ 15 ani radeam cand vedeam cate un cocalar care se chinuia in miez de iarna sa tarasca un geamantan pe traseul dintre Babele si Piatra Arsa. Astazi lucrurile au evoluat. Sau involuat? Oare cum e corect? In orice caz nu mai e de ras ci de plans. Astazi nu mai e nevoie sa urc pe platoul Bucegilor pentru a vedea cum se chinuie cineva sa traga de un gemantan. Astazi e suficient sa ies in parc la ora la care cei mici ies de la scoala pentru a-i vedea um tarasc de aceste trollere sau cum dracu’ s-or numi care tin loc de ghiozdane. Problema e ca nu stiu cat din vina o poarta profesorii si sitemul de invatamant si cat parintii. Imi aduc aminte ca si atunci cand eram eu elev, teoretic, eram obligat sa car manualele si culegeri de probleme dupa mine iar marea lor majoritate erau si cu coperti cartonate. Sau cel putin asa ne cereau profesorii la inceputul trimestrului/anului scolar. Cu toate astea, majoritatea elevilor veneam la scoala doar cu caietele si 1-2 carti mai subtiri si fara coperti cartonate. Ca sa nu mai spun ca, in special in liceu, multi elevi aveau un singur caiet in care scriau pentru toate materiile. Spun ca e posibil sa fie (si) vina parintilor pentru ca cei care erau smecheri atunci poate regreta ca nu au invatat mai mult si isi obliga acum copiii sa care dupa ei toate manualele, culegerile si „almanahele” pe care le cer profesorii, doar-doar odraslele lor vor invata mai mult decat ei. O solutie ar fi reducerea programei scolare. O alta solutie ar fi dotarea unitatilor de invatamnt cu dulapuri in genul celor cum vedem in filmelor americane. Dar pana cand vor fi gasite solutii si mai ales pana cand vor fi aplicate nu ne ramane decat sa le plangem de mila acestor copii.

O catedrala naturala

Vreau de multa vreme sa scriu acest post dar din varii motive am tot amanat. Dorinta de a-l scrie a pornit de la niste posturi de pe blogurile lui CDMitroi, Escu, Saturnianul si alte cateva pe care nu le mai stiu. Acum cateva zile am citit pe blogul Artistului un alt articol legat de credinta si de biserica si mi-am adus aminte ca vroiam sa scriu despre asta inca de cand nu imi facusem acest blog.

Nu ma consider un credincios dar nici un ateu. Sunt multe, atat in „cartea sfanta” cat si in viata de zi cu zi, care ma fac sa resping religia in formele ei provaduite de biserici.
Avand in vedere ca cele mai mari crime impotriva umanitatii au fost in general savarsite in numele divinitatii prin razboaie sfinte, conchistadori, inchizitie si altele, constat ca diavolul cam someaza. I-a furat dumnezeu obiectul muncii. Si atunci cum ramane cu porunca “Sa nu furi”.
Ni se spune sa nu ne inchinam la idol cioplit! Dar oare icoanele si crucile nu sunt idoli ciopliti? Ca doar sunt facute de mana omului, nu au cazut din cer! Cu ce sunt mai presus crestinii cu crucile si icoanele lor fata de amerindienii care se inchinau la cel mai mare copac din zona. Se spune ca obiectele de cult crestine sunt doar reprezentari artistice dar totemul nu e oare acelasi lucru?
Scriptura e atat de sfanta pe cat ii permiti tu sa fie. Daca esti crestin ea este pentru tine o carte sfanta. Daca nu crezi nu are nici o valoare. Asa cum e coranul. Pentru crestini e o carte ca oricare alta. Pentru musulmani e o carte sfanta. Si invers. In biblie provaduirea iubirii aproapelui incepe cu un fraticid. Biserica si toata lumea civilizata condamna incestul, dar Cain isi perpetueaza specia cu mama sa, Eva, care la vremea aceea era singura femiei de pe pamant. Tot biserica condamna sexul in afara casatoriei. Cum in acele timpuri nu existau nici oficieri ai starii civile si nici preoti inseamna ca toti au pacatuit. Trebuia sa aiba rabdare pana se infiinta biserica sau macar starea civila.
Ce parinte isi priveste pasiv copiii care se omoara intre ei ducand la disparitia unor cetati sau mai rau la extinctia unor popoare (maiasi, incasi etc.). Ce parinte e acela care isi inneaca toti copii cu exceptia unui singur (Noe). Cat de crud e acel (dumne)zeu care isi priveste linistit credinciosii care se calca in picioare pentru apa sfintita, pasca sau pentru a pupa niste moaste. A se vedea si pelerinajele facute de catolici in genunchi sau automutilarile facute de indieni.
As putea spune ca la aceasta detasare am ajuns si datorita diferentelor intre 2 biserici in conditile in care amandoua sunt crestine. Si am vazut si simtit aceste diferente in casa, avand mama catolica si tatal ortodox, si totusi amandoi crestini.
Am ajuns sa privesc critic religia si datorita (sau din cauza) dragostei pentru lectura. Am citit cam toate cartile din casa (aproape 2000) si multe altele. Am invatat sa judec singur si sa nu cred orbeste tot ce mi se spune.
Faptul ca mi-am petrecut vacantele la Breaza (Prahova) citind la umbra nucului au cocotat in copac ca sa mananc mere verzi m-a facut sa iubesc natura si aerul curat de munte.

Am inceput sa merg pe munte cand aveam cam 5 ani impreuna cu parintii, apoi prin `87-`90 am mers cu sor-mea care la acea vreme era ghid BTT si facea parte de cercul Bucur. Am crescut cu povestile despre munte ale unui unchi care se mutase in casa noastra de la Breaza pentru a avea grija de bunica. Acest unchi a facut 8 ani de armata la Vanatori de Munte, batalionul de la Predeal. De ce a facut atat de multa armata? Pentru ca a inceput razboiul. A ajuns la V.M. pentru ca inainte de armata fusese campion local la schi.
Am fost si sunt atras tot timpul de natura in general si de munte in special. As putea spune ca natura e o catedrala iar muntele e o scara care ne permite accesul in apropierea zeilor atotputernici sau chiar altarul care isi cere ofranda din vietile celor ce cuteaza sa urce. Nu as putea spune exact, sa dau o definitie, in ce cred. Stiu doar ca de fiecare data cand merg pe munte, oricat de greu ar fi traseul si oricat de obosit fizic as fi la intoarcere, din punct de vedere psihic, spiritual ma simt ca si cum as fi renascut. Muntele e locul unde ma pot reculege, unde imi pot pune ordine in ganduri si in suflet. Muntele e locul unde nu ma grabesc niciodata, unde merg incet, oprindu-ma din cand in cand in cate o poiana pentru a-mi bucura ochii cu minunatiile care ma inconjoara.
Si ca sa inchei aceasta lunga postare, imi aduc aminte ca am citit undeva, candva urmatoarea expresie: „Fiecare din noi e propriul sau Dumnezeu”. Sper ca am citat corect.


Asculta mai multe audio Muzica

Copilarie

In fiecare an cand vine 1 iunie apare aceasta discutie despre copilaria in zilele comunismului si copilaria in zilele noastre.
Cred ca e firesc sa fie altfel decat in vremea copilariei noastre. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mic auzeam foarte des expresia „pe vremea mea …”. Parintilor nostri li se parea ca noi nu stim sa ne jucam. Jocurile, distractiile, tentatiile din vremea copilariei parintilor sau bunicilor nostri erau altele fata de cele din copilaria noastra. Acum copii au alte preocupari decat aveam noi, iar copiii lor vor avea la randul lor alte preocupari decat ei. Si copii de astazi vor spune atunci „copii din ziua de astazi … nu mai stiu sa se joace. Ce jocuri frumoase aveam noi in copilarie si cum mai stiam noi sa ne jucam. Ehei! Ce vremuri!”. E vorba de dificultatea de adaptare a parintilor la noile realitati, precum si de dorul adultilor de a mai fi copii. Multe din jocurile copilariei se pierd pentru ca pustii nu au de la cine sa le invete. Daca vi se pare ca nu stiu sa se joace de ce nu ii invatati voi. Decat sa stati la munca pana la 10 seara si sa ajungeti acasa dupa ce copiii adorm mai bine veniti acasa mai devreme si jucati-va cu ei.