Vlad Lutic, autor: „Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo”

Business-Style.ro a stat de vorbă cu Vlad Lutic, un român care și-a propus să afle mai multe despre arborele său genealogic, astfel acesta a scris o carte în domeniu pe care a denumit-o „În căutarea familiei pierdute”.

Copertă
converted PNM file

Autorul, Vlad Lutic, absolvent al Facultății de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative și al Masterului în Managementul Sectorului Public, la aceeași Universitate, a lucrat în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 lucrează la Administrația Prezidențială.

Am aflat și noi detalii și le relatăm în cele ce urmează, pentru pasionații de istorie dar și pentru cei care doresc să își facă arborele genealogic.

De unde ideea de a scrie o carte pe tema „În căutarea familiei pierdute”?

În adolescenţă am citit undeva o frază care mi-a rămas întipărită în minte: „Nimeni nu moare cu adevărat, atât timp cât cineva îşi aduce aminte de el”. Aceasta împreună cu faptul că mama mi-a spus că se pare că unele memorii şi jurnale ale părinţilor ei s-au rătăcit m-au făcut să adun toate informaţiile la un loc.

Bunicii mei erau născuţi fiecare în altă ţară, indiferent că ne referim la momentul naşterii sau la prezent: Imperiul Rus/R. Moldova, Belgia, Imperiul Austro-Ungar/Ucraina respectiv România. Părinţii mei au crescut, amândoi, fără tată ceea ce a însemnat anumite dificultăţi financiare suprapuse pe regimul comunist care nu permitea cu uşurinţă deplasările în afara graniţelor. Toate astea au făcut ca relaţiile cu rudele să se destrame şi informaţiile despre neamuri să se piardă.

Având toate aceste date, titlul „În căutarea familiei pierdute” a venit în mod natural.

Cine ar trebui să citească cartea?

Oricine. Cele descrise de bunicul meu în jurnalul său reprezintă încă o lecţie despre ororile celui de-al doilea război mondial, o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete. Niciodată. Cei pasionaţi de istorie vor găsi informaţii din timpul războiului, cei care sunt pasionaţi de genealogie sau vor să îşi facă arborele genealogic vor găsi de asemenea informaţii, sper, interesante şi/sau folositoare.

Ce impact are o asemenea lectură asupra celor care doresc să își cunoască rădăcinile?

Sper să îi impulsioneze în demersul lor. Nu este o treabă uşoară, mai ales pentru cei cu rădăcini în teritoriile pierdute de România, dar este frumoasă.

Ce sfaturi le oferi celor care vor să îşi facă arborele genealogic?

În primul rând să se înarmeze cu răbdare, multă răbdare. În al doilea rând să îşi noteze toate informaţiile şi să încerce să obţină copii ale documentelor şi ale fotografiilor. Nu în ultimul rând să folosească un program sau un site specializat pentru genealogie. Pentru început recomand https://www.familysearch.org/ro/ deoarece este gratuit şi oferă acces la foarte multe documente din lumea largă.

Cum este văzută societatea de astăzi prin prisma autorului?

Datorită (sau din cauza, depinde cum vrei să priveşti lucrurile) tehnologiei totul se întâmplă „pe repede înainte”. Lumea nu mai are răbdare. Toţi vrem rezultatele ACUM. Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo. Nu degeaba se spune: „cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete”.

Materialul este preluat de pe site-ul Business & Style unde a apărut în data de 3 august 2020.

În căutarea familiei pierdute

Pornind de la jurnalul bunicului meu, Edouard Stiers, care fiind arestat la Bruxelles în 1940 a fost trimis în lagărul de la Vernet, Franţa, am strâns mai multe poveşti privind istoria familiei, poveşti în care apar nume precum Natalia Scurtu, Ana Pauker, Kira Muratova, Paul Grigoriu şi alţii.
Toate aceste poveşti împreună cu cercetarea genealogică familiei mele le-am strâns în cartea intitulată „În căutarea familiei pierdute”.
Cartea „În căutarea familiei pierdute” a apărut la Editura ePublishers în luna mai 2020 atât în variantă tipărită cât şi sub formă de eBook.

Spre finalul anului o să apară şi o ediţie în limba germană la Editura AHRIMAN-Verlag.

Copertă

Ediţia tipărită se poate cumpăra de aici:

Librăria Coresi

Ediţia electronică se poate cumpăra de aici:

Ibooksquare

Google Play

Comunicate de presă: 

Comunicate de presă

În căutarea familiei pierdute

 

 

Jurnal de alergatura 12

Marţi 21.08.2012 Nu stiu exact cat am facut. Oricum mai mult am mers. M-am intalnit cu cineva care mergea pe repede inainte si cum deja nu mai puteam sa alerg am mers si eu alaturi de el. Dar am pierdut sirul numaratorii turelor de parc. Maine seara voi incerca sa alerg astfel incat sa fac 9.05 min/km chiar daca conform programului deja maine ar trebui sa incep sa alerg mai repede. Dar pana la cresterea vitezei ar trebui sa pot alerga la viteza minima si fara pauza macar 10 km.
Miercuri 22.08.2012 Doar 4 km din 8. Aproape de finalul celor 4 km am simtit o durere puternica in gamba dreapta, drept pentru care m-am oprit. Mergând până la finanlul celor 4 km durerea a trecut aproape de tot dar nu am vrut să mai coninui de frica unei accidentări.
Vineri 24.08.2012 La fel ca si miercuri, am alergat doar 4 km din 8, dar acum am continuat sa merg pana la finalul celor 8 km, cu unele perioade in care am alergat.
Duminică 26.08.2012 Sâmbătă am fost la Breaza şi nu am ratat ocazia de a face o mică plimbare până la Crucea de pe Gurga. Toate bune si frumoase, doar ca după aceasta plimbare de sâmbătă seară am avut o uşoară febră musculară. Şi nu ar fi fost o problemă dacă, poate şi din cauza alimentaţiei nepotrivite de peste week-end, aseară după nici 1,5 km de alergare nu ar fi apărut iar durerile abdominale. Sunt deja enervante aceste dureri. Imi era frică să nu am o apendicită sau altă minune de boală care să nu îmi permită să depun efort. Şi ca să mă conving dacă e aşa sau nu, aseară am făcut o probă: am mers până la finalul celor 12 km, adică încă 10,5 km în marş. În primii 2 km am scos cam 10 min/km. Apoi am scăzut până pe la 9 min şi pe final chiar sub acest timp. La alergarea de 1,5 km de la început am scos un timp de 9,25 min/km. Media celor 12 km a fost de 9,03 min/km. Nu au mai apărut durerile abdominale, nu am avut probleme ce respiraţia, doar pe finalul celor 12 ture de parc au început să apară crampele musculare la coapse şi şolduri. Bănuiesc că dacă era să fie ceva, o problemă medicală, care să mă împiedice să fac efort se manifesta şi pe parcursul acestui marş. Încep să cred că singura problemă care mă împiedică să termin aceste alergări conform programului e de fapt în căpăţâna mea. Dar despre asta cu altă ocaziune. Cert este că acum am o febră musculară destul de nasoală. Sper să-mi treacă până mâine seară când e programată următoarea alergare.

Şi ca de obicei la final rezultatele după încă o săptămână de sport:
kg: 108,5 (de la 109,7 săptămâna trecută şi 111,3 la început)
max. km alergaţi fără pauză: 4 (de la 3,5 km săptămâna trecută şi 0,5 la început) timpii îi găsiţi ca de obicei pe My ASICS

Notă: Chiar dacă îl public săptămânal, scriu în acest jurnal de alergătură în fiecare zi în care alerg sau a doua zi de dimineaţă. Din acest motiv e posibil ca unele formulări să pară ciudate din punct de vedere temporal.

sursă foto: runningbarefootisbad.com

Breaza (2)

După ce din varii motive a trebuit sa declinăm chemarea lui Cătălin în Plaiul Foii sâmbătă dimineaţă am plecat la Breaza. După ce am mâncat şi am tras un pui de somn am ieşit în parc. Frumos amenajat locul de joacă însă spre surprinderea noastră intrarea copiilor se facea contra cost 5 lei de copil de luni până vineri şi 10 lei sâmbăta şi duminica.
Duminică dimineaţa, înainte de a pleca înapoi spre casă, am făcut o plimbare până la Crucea de pe Gurga. Aşa cum spuneam şi aici nu există nici un indicator în Breaza care să îndrume turiştii către acest monument. În spatele bisericii din Breaza de jos se află un monument dedicat eroilor. De la acest monument drumul de bifurcă dar pe ambele părţi se poate ajunge la cruce. Dacă mergeţi în dreapta (drum recomandat) ţineţi drept până la intersecţia cu str. Gurga. Dacă sunteţi cu maşina e recomandat să o lăsaţi aici, asta dacă nu a rămas la biserică. Faceţi stânga pe această stradă şi mergeţi pe ea până în capăt. Aici drumul continuă cu o potecă nemarcată (căci altfel cum am putea să mai facem explorări în grădina carpatină :D). După ce se termină gardul care mărgineşte poteca, pe partea sângă o să vedeţi o potecă mai mică. Dacă o rataţi vor mai fi încă două mai încolo şi toate 3 se vor reuni ceva mai sus. De la intrarea pe aceste potecuţe urcuşul devine destul de abrupt până sus unde o să ieşiţi pe un mic platou în stânga crucii.
Dacă de la monument faceţi stânga urmăriţi indicatoarele spre pensiunea Floarea. De acolo mai mergeţi puţin pe strada respectivă şi în curba care se face la stânga o să vedeţi o potecă care urcă în dreapta. Pe aici urcuşul e mai puţin abrupt cu unele mici excepţii, dar poteca nu prea este folosită iar cătina şi rugurile de mure şi zmeură pot dăuna integrităţii pielii. Iar în unele locuri tufele sunt atât de îmbârligate şi de lăsate încât e nevoie să folosiţi mersul piticului. Această potecă vă va scoate pe acelaşi mic platou pe care se află crucea dar în dreapta ei.

Breaza

Îmi aduc aminte, că atunci când eram copil, principalul obiectiv turistic al oraşului era Liceul Militar. Mulţi dintre turiştii de atunci se duceau să se pozeze cu poarta liceului. Nici atunci şi nici acum nu exista in oras un indicator care sa te îndrume să iei poteca spre cruce. Deşi această cruce de pe Gurga are aceeaşi semnificaţie ca şi cea de pe Caraiman. Un monument ridicat în cinstea eroilor neamului, a celor care şi-au jertfit viaţa pe câmpul de luptă. Chiar dacă în ultimii ani monumentul a fost renovat şi luminat pe timpul nopţii e păcat că nu e mai bine pus în valoare de către autorităţile locale. Aceleaşi autorităţi care au găsit fonduri să-şi facă un sediu uriaş, li care au găsit de cuviinţă să îi răspundă unui brezean că dacă e nemulţumit n-are decât să se mute pe coasta de azur.
Şi dacă spre Gurga nu e nici un indicator, în schimb e plin oraşul de mijloace de îndrumarecătre clubul de golf Lac de Verde care se pare că a devenit noul obiectiv turistic local. Dacă întrebi pe cineva ce e de văzut în Breaza te va indruma acolo, unde dacă ai „noroc” poţi avea onoarea oroarea să-l vezi pe Piticul Minune cum face Vijelie cu Salam de Bursuc.
Daca staţi mai mult prin Breaza puteţi face o plimbare pe celălalt deal care încorsetează Valea Prahovei, Sinoiu. Treceţi mai întâi prin Cornu pentru ai număra ouălele lui Bombonel Năstase, continuând apoi urcuşul până pe vârful dealului. Panorama asupra Brezei, străjuită de crucea de pe Gurga e superbă.
Şi ca să fac şi puţină reclamă am mâncat, iar, o foarte bună pizza la complexul de lângă piaţa veche. Au şi alte preparate la fel de bune aşa că dacă treceţi prin Breaza nu ezitaţi să intraţi la G Club.

Din gradina adunate

Între două ruperi de nori

ascuns sub aripa norilor

sătul de atâta învăţat am mai făcut şi câte o pauză de pozat. Si iată ce am găsit prin grădină:

Un guguştiuc

o mierlă

o gaiţă albastră

o coţofană (cred)

vrabiute

cucul, pasăre sură

şi ciocanitoarea Woody

Şi cu atâtea păsărici prin curte nu putea să lipsească tocmai vânătorul:

Am şi diverse insecte

După fiecare ploaie melcii ieşeau şi ei la plimbare, unii chiar cu copiii:

Şi multe fructe: nuci, pere, corcoduşe, vişine

Şi se mai agită prin grădină şi doi căţei

din care unu-i cu cercei