Surse de informare în genealogie

După ce ai vorbit cu părinţii şi bunicii de la care ai primit poate nişte date aproximative, evident primele resurse pentru realizarea arborelui genealogic îl reprezintă actele şi fotografiile vechi ale familiei. Din păcate, mulţi consideră că nu mai au nevoie de pozele vechi ori chiar de acte de stare civilă şi chiar de proprietate aruncându-le la foc.
Din actele de stare civilă vechi puteţi afla mai multe informaţii decât din cele noi deoarece acelea sunt mult mai detaliate. În actele de proprietate puteţi întâlni exprimări de genul „eu, X, născut la data de ………… în localitatea ………………… vând fiului meu Y, născut la data de …………. în localitatea …………….. proprietatea ……………” sau alte variante asemănătoare în care unul dintre contractanţi este un strămoş. De asemenea, puteţi găsi informaţii în albumele vechi cu poze de familie. Dacă aveţi noroc, puteţi găsi pe spatele fotografiilor notat cine e pozat şi când a fost făcută poza.

Concomitent realizezi „interviuri” cu bătrânii familiei. Dacă mai aveţi bunici sau chiar străbunici în viaţă să îi rugaţi să vă povestească viaţa lor. Veţi afla, poate, poveşti emoţionante despre foamete, războiaie sau alte evenimente istorice personalizate la neivelul unui membru al familiei. Nu lăsaţi aceste istorii personale să se piardă: publicaţii-le pe bloguri, Facebook sau chiar într-o carte, aşa cum am făcut eu. Important este să nu se piardă, pentru că dincolo de emoţia personală, toate acestea sunt frânturi de istorie.

După ce ai epuizat toate sursele familiale poţi obţine de la primării duplicate ale unor documente care au mai puţin de 100 de ani: certificate de naștere, certificate de căsătorie şi certificate de deces. Dacă au trecut mai mult de 100 de ani de la emiterea actului sau de la înregistrarea evenimentului trebuie să te adresezi Direcţiilor Judeţene ale Arhivelor Naţionale.

La Arhivele Naționale poţi găsi următoarele:
– acte de stare civilă (1865-1914);
– acte parohiale (1832-1865);
– liste reforme agrare (1864, 1921, 1945);
– livrete militare;
– catagrafii fiscale (1774-1845);
– matricole / cataloage școlare;
– formularele recensămintelor generale și agricole (1930, 1941, 1948);
– ziare vechi din regiunea de interes / necrologuri;

În paralel cu toate acestea, cine doreşte poate face un test ADN, dar despre asta cu altă ocazie.

Voi mai ştiţi şi alte surse de informare?

Sursă foto: greelane.com

P.S. Nu uitaţi să vă abonaţi la blog sau să daţi like paginii de Facebook – vezi coloana din dreapta.

Gestionarea digitală a arborelui genealogic

În acest articol am să prezint site-urile și programele cu care eu am lucrat, cu plusuri și minusuri. Prezentarea o voi face în ordine alfabetică, urmând ca la final să precizez care sunt cele pe care le prefer.

Ancestry – primul site folosit și poate tocmai din acest motiv mi-a plăcut foarte mult ordonarea informaților. Dacă vrei doar să îți construiești arborele genealogic pe baza informațiilor strânse, e gratuit. Dacă, însă, dorești să ai acces și la documentele scanate de ei în arhive din toată lumea atunci trebuie să plătești un abonament. Avantajul este că abonamentul este lunar așa că după ce consideri că ai obținut tot aveai nevoie, poți întrerupe. Atenție mare la variantele naționale ale site-ului. Sunt diferite pentru SUA, Canada, Franța, Marea Britanie etc., iar abonamentele sunt și ele naționale și oferă acces doar la documentele din țara respectivă. Pentru a avea acces la toate există o variantă de abonament mai scumpă.
Alte avantaje: are aplicație pentru smartphone, aplicația/site-ul Find a Grave face parte din grup, oferă posibilitatea achiziționării unui test ADN. La dezavantaje aș menționa că nu știe limba română.

FamilySearch – este poate singurul site care oferă acces gratuit la tot ce are: arborele genealogic și baza de date cu documente indexate și scanate din întreaga lume, inclusiv Basarabia. Uneori am impresia că celelalte site-uri cer bani pentru a îți pune la dispoziție documente pe care le găsești gratuit aici. Are limba română (chiar dacă nu la nivel profesional), are aplicație pentru telefon și există posibilitatea sincronizării cu programul Legacy Family Tree. Nu are nimic legat de testarea ADN, nici măcar posibilitatea înregistrării rezultatului unui test de la altă companie.

Geni – este deschis pentru oricine dar se adresează în special rușilor și evreilor. Inițial a fost un program rusesc dar a fost cumpărat de MyHeritage.com și acum are aceiași politică de abonamente. La fel ca la majoritatea site-urilor, accesul la documente se face contra cost. Nu are aplicație proprie. Știe românește.

Legacy Family Tree – este un program pentru P.C. și în opinia mea este cel mai complet software din acest domeniu. Are o variantă standard, gratuită, și una completă, pe bani. Spre deosebire de celelalte utilitare prezentate în acest post, varianta premium a acestui program are avantajul că nu necesită un abonament lunar sau anual. O altă plată este necesară doar în cazul în care apare o versiune nouă cu îmbunătățiri sau chestii noi. Versiunile noi apar la distanță de câțiva ani. În prezent este disponibilă versiunea 9 lansată în 2017. Fiind instalat pe calculator e foarte bun pentru organizarea digitală a documentelor. Poate genera fișe/formulare goale sau completate cu informațiile introduse și de asemenea, pentru cei care doresc poate genera un site cu arborele genealogic care să fie apoi urcat pe un server.
Se poate sincroniza pentru fiecare persoană în parte cu FamilySearch. Din păcate nu există posibilitatea sincronizării simultane pentru toate persoanele.
Dezavantaje: nu știe română și nu are aplicație pentru mobil, dar acest ultim aspect se rezolvă cu ajutorul aplicației FamilySearch. Un alt minus este că nu recunoaște teste ADN ale Ancestry. Sumele plătite către diferite site-uri folosesc și pentru scanarea și indexarea documentelor din arhive. Așa se face că acest program nu oferă în mod direct acces la acte din arhive.

MyHeritage – destul de asemănător cu Ancestry, dar are marele avantaj că știe limba română. Cred că a fost primul site de gen care a învățat limba noastră. Are aplicație pentru telefon și propriile teste ADN. Are o variantă gratuită și una pe abonament. Incovenientul la varianta gratuită este că nu poți adăuga mai mulți de 250 de membrii ai familiei în arborele genealogic. Spre deosebire de Ancestry, aici abonamentul este anual.

Desigur, mai există și alte programe on-line sau pentru PC, dar nu le-am încecat pe toate.

Așa cum am promis, revin și precizez care sunt preferatele mele. Cel mai bun și mai complet este de departe Legacy. De-a lungul anilor am mai încercat și alte programe al căror nume l-am uitat, dar nu s-au ridicat la nivelul acestuia. Partea proast e că dacă ți se strică calculatorul și nu ai fișiere de back-up pierzi tot. Pe partea de on-line preferatul meu este FamilySearch.

P.S. Nu uitaţi să vă abonaţi la blog sau să daţi like paginii de Facebook – vezi coloana din dreapta.

Cum îţi faci arborele genealogic

Etapele unei astfel de cercetări sunt următoarele:

  1. Discuții cu persoanele care pot deţine informații despre trecutul tău;
  2. Cercetarea arhivelor familiale și fotografierea/copierea documentelor identificate;
  3. Organizarea documentelor pe persoane și familii, precum și întocmirea unui plan de cercetare și stabilirea obiectivelor de realizat;
  4. Cercetarea documentelor din arhivele de stat, cele parohiale sau private;
  5. Procesarea datelor și informațiilor identificate, introducerea lor într-o aplicație specializată.

Pentru documentele emise de Primării faceţi o cerere să vi se emită un duplicat. Dacă au trecut mai mult de 100 de ani de la emiterea actului lucrurile se complică deoarece toate documentele ajung la Arhivele Naţionale.

În ceea ce priveşte documentele parohiale depinde de noroc. La Parohia din Breaza de Jos (Prahova) fostul preot paroh a considerat că locul arhivelor e în coşmelia ce servise drept WC în fundul curţii. Păstrate în astfel de condiţii multe documente s-au pierdut şi nu am putut obţine documente referitoare la înmormântarea unui verişor. După ce împlinesc 100 de ani, documentele care au supravieţuit ajung şi ele tot la Arhivele Naţionale.

Să nu vă închipuiţi că informaţiile deţinute de aceste instituţii sunt uşor de accesat sau gratuite. Pentru orice serviciu prestat există diverse taxe, impozite sau taxe de timbru iar birocraţia este mare. Totuşi am observat că personalul primăriilor din provincie este mult mai amabil şi mai dornic să ajute.


Spre deosebire de Belgia unde actele de stare civilă mai vechi de 100 de ani sunt indexate, scanate şi publicate gratuit pe site-ul instituţiei, la noi faci o cerere către Arhivele Naţionale la care ataşezi documente pentru a dovedi legătura cu persoana căutată. Dacă ai noroc şi documentele sunt la sediul central, ţi se comunică să plăteşti o taxă pentru fiecare fotocopie şi le primeşti. Dacă nu, ţi se spune cărei filiale judeţene să te adresezi, fără însă ca cererea să fie redirecţionată automat acolo. Se reia parcursul descris anterior cu o nouă cerere la „judeţeană”. Dacă vă place sau cel puţin nu vă deranjează să răsfoiţi documente vechi e ceva mai simplu dacă aveţi locuinţa în reşedinţa de judeţ unde se află actele care vă interesează. Faceţi cerere pentru o legitimaţie de cercetător valabilă 2 ani şi vă căutaţi singur actele, dar tot trebuie să plătiţi pentru fiecare poză sau fotocopie făcută.

Sursa foto: Informaţia Harghitei

P.S. Nu uitaţi să vă abonaţi la blog sau să daţi like paginii de Facebook – vezi coloana din dreapta.

Cercetarea genealogică în România

Genealogia este o ramură a istoriei care, din păcate, nu prea este studiată în România. Dacă în SUA există diverse studii universitare şi postuniversitare în acest domeniu, la noi nu găseşti nici măcar un curs independent.

Exceptând cele câteva ore din cadrul facultăţilor de istorie sau câte un profesor pasionat care îşi îndeamnă elevii să întrebe acasă despre strămoşii lor, nu prea vorbeşte nimeni despre genealogie în domeniul educaţiei.
Există un Institut Naţional de Genealogie şi Heraldică cu sediul la Iaşi, dar nu am auzit sau văzut nicio campanie de promovare a domeniilor pe care le coordonează. Nici măcar revista lor „Arhiva genealogică” nu mai apare de circa 20 de ani. Asta în timp ce afară există chiar şi emisiuni TV pe acest subiect.
În plus, în lipsa unei promovări şi a unei informări corecte, în România oamenii cred că genealogia este apanajul familiilor boiereşti sau domneşti. Mai mult, dacă întrebi rudele despre strămoşi şi ceri poze şi/sau acte doveditoare eşti privit cu suspiciune, considerându-se că ai nişte interese ascunse. Uneori e mai simplu să apelezi la Primărie sau la Arhivele Naţionale ale României.
În străinătate există studii în domeniul ADN pentru a identifica genele specifice fiecărui popor. Cei care îşi fac teste ADN pot afla dacă au sânge de evreu, ungur, polonez, italian, neamţ etc. Din păcate, românii sunt la grămadă cu alte câteva popoare din Europa de Est, asta deşi Daniel Roxin spune într-un material documentar că au fost identificate genele dacice.
Şi ne mai mirăm că din programele sau site-urile de gestionare informaţiilor genealogice lipseşte aproape cu desăvârşire limba română.

sursă foto: aici

P.S. Nu uitaţi să vă abonaţi la blog sau să daţi like paginii de Facebook – vezi coloana din dreapta.

Pledoarie pentru genealogie

Acum, la o zi după 1 Decembrie, este un moment prielnic să discutăm despre genealogie.
Conform Dexonline definiţia genealogiei este următoarea:
GENEALOGÍE s.f. Tablou care reprezintă filiația unei familii; înșiruire sistematică a strămoșilor, a înaintașilor care formează filiația unei familii. ♦ Disciplină care studiază filiația familiilor. [Pron. -ne-a-, gen. -iei. / cf. fr. généalogie < gr. genealogia < genos – generație, logos – știință].”

Pe Wikipedia acest domeniul este explicat astfel:
Genealogia (din greacă: γενεαλογία, din γένος genos – rasă, familie; λόγος logos – cuvânt, învățătură, știință) este una dintre cele mai vechi, dar și printre cele mai importante, științe auxiliare ale istoriei având drept scop studiul nașterii și evoluția famiililor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci, evoluția acestor înrudiri în timp, precum și rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfășurarea evenimentelor istorice. Genealogiile sunt înșiruiri sistematice ale membrilor unei familii, făcute pentru a stabili originea și gradul lor de rudenie.”

Deşi, de Ziua Naţională, asistăm la o explozie de mândrie naţională. Oamenii au învăţat la orele de istorie din şcoală sau pe Facebook de Dacia lui Burebista şi Decebal, de marii voievozi precum Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare. Au mai auzit pe la televizor de luptele de la Mărăşeşti sau Oituz şi de Regii României şi spun că se mîndresc cu înaintaşii lor însă foarte puţini români îşi cunosc neamurile mai departe de bunici sau în cel mai fericit caz – străbunici.
Deşi poate unii dintre strămoşi au luptat în războaie nu mai ştie nimeni de jertfa lor. Dacă au fost decoraţi, respectivele decoraţii au ajuns vândute în talcioc sau direct la gunoi. La fel au păţit şi multe poze de familie sau chiar acte.
Există o vorbă bătrânească care spune că e mai aproape cămaşa de corp decât haina. Înainte de a ne lăuda cu marii conducători din trecutul poporului ar trebui să ne cunoaştem istoria propriei familii. Noi suntem suma strămoşilor noştri.

Cercetarea genealogică este o incursiune în trecutul familiei și o încercare de a înțelege propria istorie cu bune și rele. În urma acestei activităţi, poţi afla informații aparent pierdute despre tine și strămoșii tăi. Unele dintre documente pot fi găsite ușor, iar altele mai greu. Aşa cum spuneam şi în carte, primele informaţii sunt uşor de aflat. Orice cercetare genealogică începe cu tine şi cu familia apropiată, adică părinţii. Pe măsură ce te întorci în timp, documentele (dacă mai există) sunt mai greu de obţinut şi totul durează mai mult.
Genealogia nu este apanajul familiilor boiereşti sau al caselor regale. Fiecare familie, „de la vlădică la opincă”, este la fel de veche şi are o istorie în spate, o poveste impresionantă care merită spusă şi e păcat să se piardă.

Sursă foto: Facebook

P.S. Nu uitaţi să vă abonaţi la blog sau să daţi like paginii de Facebook – vezi coloana din dreapta.

Vlad Lutic, autor: „Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo”

Business-Style.ro a stat de vorbă cu Vlad Lutic, un român care și-a propus să afle mai multe despre arborele său genealogic, astfel acesta a scris o carte în domeniu pe care a denumit-o „În căutarea familiei pierdute”.

Copertă
converted PNM file

Autorul, Vlad Lutic, absolvent al Facultății de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative și al Masterului în Managementul Sectorului Public, la aceeași Universitate, a lucrat în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 lucrează la Administrația Prezidențială.

Am aflat și noi detalii și le relatăm în cele ce urmează, pentru pasionații de istorie dar și pentru cei care doresc să își facă arborele genealogic.

De unde ideea de a scrie o carte pe tema „În căutarea familiei pierdute”?

În adolescenţă am citit undeva o frază care mi-a rămas întipărită în minte: „Nimeni nu moare cu adevărat, atât timp cât cineva îşi aduce aminte de el”. Aceasta împreună cu faptul că mama mi-a spus că se pare că unele memorii şi jurnale ale părinţilor ei s-au rătăcit m-au făcut să adun toate informaţiile la un loc.

Bunicii mei erau născuţi fiecare în altă ţară, indiferent că ne referim la momentul naşterii sau la prezent: Imperiul Rus/R. Moldova, Belgia, Imperiul Austro-Ungar/Ucraina respectiv România. Părinţii mei au crescut, amândoi, fără tată ceea ce a însemnat anumite dificultăţi financiare suprapuse pe regimul comunist care nu permitea cu uşurinţă deplasările în afara graniţelor. Toate astea au făcut ca relaţiile cu rudele să se destrame şi informaţiile despre neamuri să se piardă.

Având toate aceste date, titlul „În căutarea familiei pierdute” a venit în mod natural.

Cine ar trebui să citească cartea?

Oricine. Cele descrise de bunicul meu în jurnalul său reprezintă încă o lecţie despre ororile celui de-al doilea război mondial, o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete. Niciodată. Cei pasionaţi de istorie vor găsi informaţii din timpul războiului, cei care sunt pasionaţi de genealogie sau vor să îşi facă arborele genealogic vor găsi de asemenea informaţii, sper, interesante şi/sau folositoare.

Ce impact are o asemenea lectură asupra celor care doresc să își cunoască rădăcinile?

Sper să îi impulsioneze în demersul lor. Nu este o treabă uşoară, mai ales pentru cei cu rădăcini în teritoriile pierdute de România, dar este frumoasă.

Ce sfaturi le oferi celor care vor să îşi facă arborele genealogic?

În primul rând să se înarmeze cu răbdare, multă răbdare. În al doilea rând să îşi noteze toate informaţiile şi să încerce să obţină copii ale documentelor şi ale fotografiilor. Nu în ultimul rând să folosească un program sau un site specializat pentru genealogie. Pentru început recomand https://www.familysearch.org/ro/ deoarece este gratuit şi oferă acces la foarte multe documente din lumea largă.

Cum este văzută societatea de astăzi prin prisma autorului?

Datorită (sau din cauza, depinde cum vrei să priveşti lucrurile) tehnologiei totul se întâmplă „pe repede înainte”. Lumea nu mai are răbdare. Toţi vrem rezultatele ACUM. Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo. Nu degeaba se spune: „cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete”.

Materialul este preluat de pe site-ul Business & Style unde a apărut în data de 3 august 2020.

Interviu cu Vlad Robert Lutic, autorul cărții ”În căutarea familiei pierdute”

Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Vlad Robert Lutic: M-am născut în București la orele 4 dimineața ale zilei de marți, 3 iunie 1975. Am terminat o facultate de drept neacreditată în 2000, iar ulterior am absolvit Facultatea de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, promoția 2010. Doi ani mai târziu obțineam diploma de Master în Managementul Sectorului Public tot la SNSPA.

Copilăria mi-am petrecut-o în cartierul Floreasca din capitală și la Breaza (Prahova), unde era pentru mine „la țară”.

Am lucrat câțiva ani în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 sunt angajat la Administrația Prezidențială.

B.N. Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?

V.R.L. Punctul central al cărții îl reprezintă jurnalul bunicului meu matern. Acesta descrie cum a fost arestat la Bruxelles în 1940 și deportat apoi în lagărul de la Vernet din sudul Franţei. Drumul a fost parcurs în vagoane pentru transportat animale, iar mâncarea și apa erau un lux.

Cartea mai conține și amintirile în versuri scrise de un străbunic evreu. El povestește despre pogrom, despre război, dar și despre alte greutăți întâmpinate de-a lungul vieții.

Am strâns mai multe istorisiri auzite în sânul familiei, povești în care apar nume precum Natalia Scurtu, Ana Pauker, Kira Muratova, Paul Grigoriu şi alţii.

Pentru că toate aceste jurnale, memorii şi povești, trebuiau „îmbrăcate” în ceva pentru a putea fi publicate împreună, am ales ca element de legătură cercetarea genealogică a familiei.

B.N. Când și cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

V.R.L. Nu pot spune că am o pasiune pentru scris. Am scris această carte pentru a conserva poveştile ş jurnalele menţionate mai devreme. Mama spune că au existat mai multe caiete conţinând astfel de memorii, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu ele. Am considerat că ar fi păcat să se piardă și acestea.

B.N. Ce te-a inspirat atunci când ai scris această carte?

V.R.L. La începutul anilor `90, când eram doar un adolescent, am citit undeva o frază care m-a urmărit de atunci încoace: „Nimeni nu e mort cu adevărat, atât timp cât cineva își amintește de el”.

Când am citit jurnalele strămoșilor mei am simțit că am găsit o cale de a transforma în realitate acel aforism rămas în adâncul sufletului. Atâta vreme cât va exista cel puțin un cititor pentru această carte, toți cei prezenți în ea împreună cu poveștile lor devin nemuritori.

În plus, consider că astfel de documente (a se vedea şi Jurnalul Annei Frank) depăşesc pragul unor hârtii personale şi intră în sfera istoriei.

B.N. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

V.R.L. În general nu am timp pentru a participa la astfel de evenimente. Prefer ca atunci când am timp liber să citesc. Totuşi, în această perioadă de pandemie am participat la câteva ediţii ale cenaclului eLiteratura organizate on-line de Grupul Editorial Coresi pe platforma Zoom.

B.N. În prezent lucrezi la o nouă carte?

V.R.L. Nu. Aşa cum spuneam mai devreme nu am o pasiune pentru scris. Am câteva idei, dar rămâne de văzut dacă se vor concretiza vreodată.

B.N. Știi de la început exact cum sunt personajele pe care le creezi sau le lași să se dezvolte pe parcurs?

V.R.L. În această carte am ştiut de la bun început care sunt majoritatea personajelor, ele făcând parte din familia apropiată. Despre altele am aflat pe parcurs.

Dacă vor mai exista şi alte cărţi voi vedea atunci cum vor evolua personajele.

B.N. Cine te-a susținut cel mai mult atunci când ai publicat prima carte?

V.R.L. Cel mai mult am fost susţinut de soţia mea. Desigur şi mama mea s-a bucurat că voi publica memoriile părinţilor ei şi m-a ajutat traducând o parte din materiale.

B.N. Cu ce editură ai publicat cartea și de ce ai ales-o?

V.R.L. Cartea a apărut la editura ePublishers şi motivul pentru care am ales-o e foarte simplu: a fost una dintre puținele edituri care au răspuns la e-mail-uri şi singura cu un răspuns pozitiv.

Ulterior am găsit o editură, Ahriman-Verlag, care să publice o ediţie în limba germană a acestei cărţi. Apariţia este preconizată să aibă loc la finalul acestui an sau începutul anului viitor.

În prezent încerc să găsesc edituri din străinătate pentru ediţii în limbile franceză şi engleză.

B.N. Care sunt scriitorii români care te-au marcat? Dar cei din literatura universală?

V.R.L. Aici sunt multe de spus. Depinde de perioada vieţii când citeşti o anumită carte. Un Jules Verne, Karl May sau Alexandre Dumas în mod clar nu vor mai avea aceeaşi savoare şi nici acelaşi impact emoţional dacă îi citești la 40-50 de ani în loc de perioada copilăriei sau adolescenţei. În mod similar, o carte de filosofie citită prea devreme te poate plictisi şi în felul acesta te poate îndepărta de lecturile mai serioase. Evident în fiecare etapă a vieţii sunt alţi autori ale căror opere te marchează pentru tot restul vieţii. Ca să revin la întrebare, printre autorii români se numără Radu Tudoran, Minulescu şi Bacovia, iar dintre autorii străini aș nota Alexandre Dumas, Balzac și Robert Kiyosaki.

B.N. Ai o carte pe care o recitești ocazional deși o cunoști pe dinafară?

V.R.L. Starea de spirit şi vârsta influenţează emoţiile transmise de carte. Recitesc cu plăcere orice carte pentru că asta îmi permite să descopăr noi valenţe ale aceluiaşi text. Totuși acest lucru se întâmplă extrem de rar deoarece sunt mult prea multe cărți pe care aș dori să le citesc, dar nu îmi ajunge timpul.

B.N. Trei cărți pe care oricine ar trebui să le citească și de ce:

V.R.L. Având în vedere lipsa educaţiei financiare în România cred aceste cărţi sunt foarte importante:

Robert Kiyosaki – Tată bogat, tată sărac

Robert Kiyosaki – Cadranul banilor

Tony Robbins – Banii.Stăpâneşte jocul.

B.N. Ce crezi că lipsește pieței de carte din România?

V.R.L. Cred că e nevoie de o promovare mai intensă pentru a atrage publicul, în special cel tânăr. De asemenea, cred că este nevoie de acele biblioteci de cartier care existau înainte de 1989. Unele mai există şi azi, dar altele au dispărut. În plus există cartiere în care nu au fost niciodată aceste biblioteci. Nici cu librăriile nu stăm foarte bine. De exemplu, în cartierul Tei din Bucureşti avem două sau trei unităţi aparținând CLB ticsite cu rechizite şcolare şi cam atât.

Totodată, cred că ar trebui dezvoltată zona de cărţi audio: petrecem zilnic două-trei ore în maşină sau în transportul în comun, timp ce poate fi utilizat pentru a asculta şi altceva în afară de radio sau muzică.

B.N. Care e cea mai mare provocare din viața unui scriitor din România în opinia ta?

V.R.L. Cel mai greu este să găseşti o editură care să îți publice cartea. Editurile, cele mai multe dintre ele, au pretenţia să nu trimiţi manuscrisul la mai multe în același timp. Să le abordezi pe rând și apoi să aştepţi două-trei luni răspunsul. Având în vedere că doar pe libris.ro sunt peste 900 de edituri asta înseamnă că ai nevoie de 225 de ani ca să aştepţi 3 luni un răspuns de la fiecare dintre ele. Asta în cazul fericit în care primeşti răspuns. Eu am început să trimit e-mail-uri către edituri la finalul anului 2016 pentru a vedea în ce măsură sunt interesate. De la foarte multe dintre editurile contactate nu am primit răspuns nici până în ziua de astăzi.

B.N. Se poate trăi din scris în România?

V.R.L. NU. Editurile româneşti acordă autorului aproximativ 15% din vânzări. Dacă luăm în considerare un preţ mediu de vânzare de 30 lei (fără TVA) pentru o carte, după un calcul simplu reiese că trebuie să vinzi aproximativ 1000 de exemplare pentru a câştiga 4500 lei. Pe cale de consecinţă, exceptând situaţiile rarisime în care cartea ajunge un best-seller internaţional, nu, nu se poate trăi din scris.

B.N. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

V.R.L. Pot fi urmărit pe Instagram, Facebook (contul personal şi pagina cărţii) sau pe blogul personal (lutyk.ro). Sunt prezent şi pe Goodreads.

Cartea în format tipărit se poate cumpăra de pe site-urile Librăria CoresiLibrăria DelfinLibrărie.net şi eMag. Ediţia electronică (e-book) este disponibilă pe Google Play şi Ibooksquare.

B.N. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?

V.R.L. Sper ca această carte să fie un imbold pentru toți cei care au poveşti de împărtăşit: scrieți cărți, articole de reviste sau bloguri, dar nu lăsați să moară poveştile familiilor voastre!

Materialul este preluat de pe site-ul booknation.ro unde a apărut în data de 6 iulie 2020.