All Posts

Vlad Lutic, autor: „Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo”

Business-Style.ro a stat de vorbă cu Vlad Lutic, un român care și-a propus să afle mai multe despre arborele său genealogic, astfel acesta a scris o carte în domeniu pe care a denumit-o „În căutarea familiei pierdute”.

Copertă
converted PNM file

Autorul, Vlad Lutic, absolvent al Facultății de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative și al Masterului în Managementul Sectorului Public, la aceeași Universitate, a lucrat în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 lucrează la Administrația Prezidențială.

Am aflat și noi detalii și le relatăm în cele ce urmează, pentru pasionații de istorie dar și pentru cei care doresc să își facă arborele genealogic.

De unde ideea de a scrie o carte pe tema „În căutarea familiei pierdute”?

În adolescenţă am citit undeva o frază care mi-a rămas întipărită în minte: „Nimeni nu moare cu adevărat, atât timp cât cineva îşi aduce aminte de el”. Aceasta împreună cu faptul că mama mi-a spus că se pare că unele memorii şi jurnale ale părinţilor ei s-au rătăcit m-au făcut să adun toate informaţiile la un loc.

Bunicii mei erau născuţi fiecare în altă ţară, indiferent că ne referim la momentul naşterii sau la prezent: Imperiul Rus/R. Moldova, Belgia, Imperiul Austro-Ungar/Ucraina respectiv România. Părinţii mei au crescut, amândoi, fără tată ceea ce a însemnat anumite dificultăţi financiare suprapuse pe regimul comunist care nu permitea cu uşurinţă deplasările în afara graniţelor. Toate astea au făcut ca relaţiile cu rudele să se destrame şi informaţiile despre neamuri să se piardă.

Având toate aceste date, titlul „În căutarea familiei pierdute” a venit în mod natural.

Cine ar trebui să citească cartea?

Oricine. Cele descrise de bunicul meu în jurnalul său reprezintă încă o lecţie despre ororile celui de-al doilea război mondial, o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete. Niciodată. Cei pasionaţi de istorie vor găsi informaţii din timpul războiului, cei care sunt pasionaţi de genealogie sau vor să îşi facă arborele genealogic vor găsi de asemenea informaţii, sper, interesante şi/sau folositoare.

Ce impact are o asemenea lectură asupra celor care doresc să își cunoască rădăcinile?

Sper să îi impulsioneze în demersul lor. Nu este o treabă uşoară, mai ales pentru cei cu rădăcini în teritoriile pierdute de România, dar este frumoasă.

Ce sfaturi le oferi celor care vor să îşi facă arborele genealogic?

În primul rând să se înarmeze cu răbdare, multă răbdare. În al doilea rând să îşi noteze toate informaţiile şi să încerce să obţină copii ale documentelor şi ale fotografiilor. Nu în ultimul rând să folosească un program sau un site specializat pentru genealogie. Pentru început recomand https://www.familysearch.org/ro/ deoarece este gratuit şi oferă acces la foarte multe documente din lumea largă.

Cum este văzută societatea de astăzi prin prisma autorului?

Datorită (sau din cauza, depinde cum vrei să priveşti lucrurile) tehnologiei totul se întâmplă „pe repede înainte”. Lumea nu mai are răbdare. Toţi vrem rezultatele ACUM. Ne gândim din ce în ce mai puţin la trecut, deşi avem lucruri importante de învăţat de acolo. Nu degeaba se spune: „cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete”.

Materialul este preluat de pe site-ul Business & Style unde a apărut în data de 3 august 2020.

Interviu cu Vlad Robert Lutic, autorul cărții ”În căutarea familiei pierdute”

Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Vlad Robert Lutic: M-am născut în București la orele 4 dimineața ale zilei de marți, 3 iunie 1975. Am terminat o facultate de drept neacreditată în 2000, iar ulterior am absolvit Facultatea de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, promoția 2010. Doi ani mai târziu obțineam diploma de Master în Managementul Sectorului Public tot la SNSPA.

Copilăria mi-am petrecut-o în cartierul Floreasca din capitală și la Breaza (Prahova), unde era pentru mine „la țară”.

Am lucrat câțiva ani în presa scrisă și la Radio România Actualități, iar din 2001 sunt angajat la Administrația Prezidențială.

B.N. Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?

V.R.L. Punctul central al cărții îl reprezintă jurnalul bunicului meu matern. Acesta descrie cum a fost arestat la Bruxelles în 1940 și deportat apoi în lagărul de la Vernet din sudul Franţei. Drumul a fost parcurs în vagoane pentru transportat animale, iar mâncarea și apa erau un lux.

Cartea mai conține și amintirile în versuri scrise de un străbunic evreu. El povestește despre pogrom, despre război, dar și despre alte greutăți întâmpinate de-a lungul vieții.

Am strâns mai multe istorisiri auzite în sânul familiei, povești în care apar nume precum Natalia Scurtu, Ana Pauker, Kira Muratova, Paul Grigoriu şi alţii.

Pentru că toate aceste jurnale, memorii şi povești, trebuiau „îmbrăcate” în ceva pentru a putea fi publicate împreună, am ales ca element de legătură cercetarea genealogică a familiei.

B.N. Când și cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

V.R.L. Nu pot spune că am o pasiune pentru scris. Am scris această carte pentru a conserva poveştile ş jurnalele menţionate mai devreme. Mama spune că au existat mai multe caiete conţinând astfel de memorii, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu ele. Am considerat că ar fi păcat să se piardă și acestea.

B.N. Ce te-a inspirat atunci când ai scris această carte?

V.R.L. La începutul anilor `90, când eram doar un adolescent, am citit undeva o frază care m-a urmărit de atunci încoace: „Nimeni nu e mort cu adevărat, atât timp cât cineva își amintește de el”.

Când am citit jurnalele strămoșilor mei am simțit că am găsit o cale de a transforma în realitate acel aforism rămas în adâncul sufletului. Atâta vreme cât va exista cel puțin un cititor pentru această carte, toți cei prezenți în ea împreună cu poveștile lor devin nemuritori.

În plus, consider că astfel de documente (a se vedea şi Jurnalul Annei Frank) depăşesc pragul unor hârtii personale şi intră în sfera istoriei.

B.N. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

V.R.L. În general nu am timp pentru a participa la astfel de evenimente. Prefer ca atunci când am timp liber să citesc. Totuşi, în această perioadă de pandemie am participat la câteva ediţii ale cenaclului eLiteratura organizate on-line de Grupul Editorial Coresi pe platforma Zoom.

B.N. În prezent lucrezi la o nouă carte?

V.R.L. Nu. Aşa cum spuneam mai devreme nu am o pasiune pentru scris. Am câteva idei, dar rămâne de văzut dacă se vor concretiza vreodată.

B.N. Știi de la început exact cum sunt personajele pe care le creezi sau le lași să se dezvolte pe parcurs?

V.R.L. În această carte am ştiut de la bun început care sunt majoritatea personajelor, ele făcând parte din familia apropiată. Despre altele am aflat pe parcurs.

Dacă vor mai exista şi alte cărţi voi vedea atunci cum vor evolua personajele.

B.N. Cine te-a susținut cel mai mult atunci când ai publicat prima carte?

V.R.L. Cel mai mult am fost susţinut de soţia mea. Desigur şi mama mea s-a bucurat că voi publica memoriile părinţilor ei şi m-a ajutat traducând o parte din materiale.

B.N. Cu ce editură ai publicat cartea și de ce ai ales-o?

V.R.L. Cartea a apărut la editura ePublishers şi motivul pentru care am ales-o e foarte simplu: a fost una dintre puținele edituri care au răspuns la e-mail-uri şi singura cu un răspuns pozitiv.

Ulterior am găsit o editură, Ahriman-Verlag, care să publice o ediţie în limba germană a acestei cărţi. Apariţia este preconizată să aibă loc la finalul acestui an sau începutul anului viitor.

În prezent încerc să găsesc edituri din străinătate pentru ediţii în limbile franceză şi engleză.

B.N. Care sunt scriitorii români care te-au marcat? Dar cei din literatura universală?

V.R.L. Aici sunt multe de spus. Depinde de perioada vieţii când citeşti o anumită carte. Un Jules Verne, Karl May sau Alexandre Dumas în mod clar nu vor mai avea aceeaşi savoare şi nici acelaşi impact emoţional dacă îi citești la 40-50 de ani în loc de perioada copilăriei sau adolescenţei. În mod similar, o carte de filosofie citită prea devreme te poate plictisi şi în felul acesta te poate îndepărta de lecturile mai serioase. Evident în fiecare etapă a vieţii sunt alţi autori ale căror opere te marchează pentru tot restul vieţii. Ca să revin la întrebare, printre autorii români se numără Radu Tudoran, Minulescu şi Bacovia, iar dintre autorii străini aș nota Alexandre Dumas, Balzac și Robert Kiyosaki.

B.N. Ai o carte pe care o recitești ocazional deși o cunoști pe dinafară?

V.R.L. Starea de spirit şi vârsta influenţează emoţiile transmise de carte. Recitesc cu plăcere orice carte pentru că asta îmi permite să descopăr noi valenţe ale aceluiaşi text. Totuși acest lucru se întâmplă extrem de rar deoarece sunt mult prea multe cărți pe care aș dori să le citesc, dar nu îmi ajunge timpul.

B.N. Trei cărți pe care oricine ar trebui să le citească și de ce:

V.R.L. Având în vedere lipsa educaţiei financiare în România cred aceste cărţi sunt foarte importante:

Robert Kiyosaki – Tată bogat, tată sărac

Robert Kiyosaki – Cadranul banilor

Tony Robbins – Banii.Stăpâneşte jocul.

B.N. Ce crezi că lipsește pieței de carte din România?

V.R.L. Cred că e nevoie de o promovare mai intensă pentru a atrage publicul, în special cel tânăr. De asemenea, cred că este nevoie de acele biblioteci de cartier care existau înainte de 1989. Unele mai există şi azi, dar altele au dispărut. În plus există cartiere în care nu au fost niciodată aceste biblioteci. Nici cu librăriile nu stăm foarte bine. De exemplu, în cartierul Tei din Bucureşti avem două sau trei unităţi aparținând CLB ticsite cu rechizite şcolare şi cam atât.

Totodată, cred că ar trebui dezvoltată zona de cărţi audio: petrecem zilnic două-trei ore în maşină sau în transportul în comun, timp ce poate fi utilizat pentru a asculta şi altceva în afară de radio sau muzică.

B.N. Care e cea mai mare provocare din viața unui scriitor din România în opinia ta?

V.R.L. Cel mai greu este să găseşti o editură care să îți publice cartea. Editurile, cele mai multe dintre ele, au pretenţia să nu trimiţi manuscrisul la mai multe în același timp. Să le abordezi pe rând și apoi să aştepţi două-trei luni răspunsul. Având în vedere că doar pe libris.ro sunt peste 900 de edituri asta înseamnă că ai nevoie de 225 de ani ca să aştepţi 3 luni un răspuns de la fiecare dintre ele. Asta în cazul fericit în care primeşti răspuns. Eu am început să trimit e-mail-uri către edituri la finalul anului 2016 pentru a vedea în ce măsură sunt interesate. De la foarte multe dintre editurile contactate nu am primit răspuns nici până în ziua de astăzi.

B.N. Se poate trăi din scris în România?

V.R.L. NU. Editurile româneşti acordă autorului aproximativ 15% din vânzări. Dacă luăm în considerare un preţ mediu de vânzare de 30 lei (fără TVA) pentru o carte, după un calcul simplu reiese că trebuie să vinzi aproximativ 1000 de exemplare pentru a câştiga 4500 lei. Pe cale de consecinţă, exceptând situaţiile rarisime în care cartea ajunge un best-seller internaţional, nu, nu se poate trăi din scris.

B.N. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

V.R.L. Pot fi urmărit pe Instagram, Facebook (contul personal şi pagina cărţii) sau pe blogul personal (lutyk.ro). Sunt prezent şi pe Goodreads.

Cartea în format tipărit se poate cumpăra de pe site-urile Librăria CoresiLibrăria DelfinLibrărie.net şi eMag. Ediţia electronică (e-book) este disponibilă pe Google Play şi Ibooksquare.

B.N. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?

V.R.L. Sper ca această carte să fie un imbold pentru toți cei care au poveşti de împărtăşit: scrieți cărți, articole de reviste sau bloguri, dar nu lăsați să moară poveştile familiilor voastre!

Materialul este preluat de pe site-ul booknation.ro unde a apărut în data de 6 iulie 2020.

Povestea cărții „În căutarea familiei pierdute”, de Vlad Robert Lutic

Apărută recent la Editura ePublishers, atât în variantă tipărită cât şi sub formă de eBook, volumul „În căutarea familiei pierdute”, de Vlad Robert Lutic, are o poveste fascinantă.

Pornind de la jurnalul bunicului său, Edouard Stiers, care a fost arestat la Bruxelles în 1940 și trimis în lagărul de la Vernet, Franţa, Vlad Robert Lutic a început demersul de a strânge mai multe povești privind istoria familiei, povești în care apar nume precum Natalia Scurtu, Ana Pauker, Kira Muratova, Paul Grigoriu şi alţii.

Coperta

Toate aceste povești, împreună cu cercetarea genealogică a familiei sale, le-a strâns în cartea intitulată „În căutarea familiei pierdute”.

„Aveam 2 jurnale ale bunicilor mei materni din timpul războiul. Al doilea război mondial. Am vrut să le public pentru a nu se pierde poveștile. Prin 2015 am avut ideea de a așterne pe hârtie toate povestirile familiei în măsura în care mi le aminteam. Am am mai găsit niște memorii în versuri scrise în limba rusă și am îmbinat toate astea cu cercetarea genealogică”, declară autorul pentru degarda24.com.

Din descrierea volumului aflăm:

„Cred că pasiunea mea pentru puzzle m-⁠a ajutat foarte mult în cercetările întreprinse în vederea scrierii acestei cărți. Până la urmă se poate spune că asamblarea unui puzzle și genealogia se aseamănă destul de mult. În ambele situații, ceea ce trebuie să faci este să găsești piesă potrivită și să o pui acolo unde trebuie. Diferențele constau în timpul de punere în opera și în inexistentă unei poze martor în cazul genealogiei.

Dacă un puzzle poate fi făcut într-⁠un timp ce pornește de la câteva minute și poate ajunge la câteva luni în funcție de mărime și de complexitate, un arbore genealogic, probabil, că nu se termină niciodată. Decât dacă reușești să incluzi în el toate cele peste șase miliarde de persoane care trăiesc pe această planetă și toți strămoșii lor.

Pentru că, pornind de la premisa pur ipotetică și total absurdă că cineva ar reuși să ajungă cu descoperirea strămoșilor până la primii oameni de pe Pământ, indiferent că vorbim de Adam și Eva sau de primele maimuțe evoluate, ar trebui, introducând toți copiii fiecărui strămoș, să revină în zilele noastre unde se formează noi cupluri și se nasc noi copii, deci noi și noi persoane de adăugat.

Că să continui analogia cu asamblarea unui puzzle, pe cutia acestuia ai poză pe care trebuie să o obții după ce asamblezi toate piesele. În schimb, la arborele genealogic știi de unde începi, pentru că doar e vorba despre tine, dar nu știi niciodată cum o să arate opera ta la final.”

Carea a apărut la Editura ePublishers și se poate comanda AICI.

Materialul este preluat de pe site-ul de informare, degarda24.com unde a apărut în data de 26 iunie 2020.