Maratonul International Bucuresti 2013 – cum fu

Team Hospice!Cum fu? Păi ca să folosesc un termen la modă, a fost o “aroganţă” sau ca să-l parafrazez pe Adrian Soare am terminat primul maraton fără să mă antrenez.
Antrenamentul pentru acest frumos eveniment a fost “varză”. Foarte multe antrenamente sărite sau ciuntite. În vară am avut nişte dureri la genunchi şi am făcut pauză de la alergare cam 3 săptămani. Am reluat apoi timid antrenamentul şi, pentru că nu vroiam să forţez, cea mai lunga alergare înainte de Transmaraton a fost de 11km.
A urmat apoi cursa de semimaraton de pe Transfăgărăşan, unde îmi e imposibil sa aproximez cât am alergat şi cât am mers. Am povestit atunci cum a fost asa ca nu are rost sa mai reiau acum. Teoretic eram în grafic cu antrenamentele pentru maraton chiar dacă mai sărisem peste unele. Mai aveam de făcut un antrenament de 30 de km şi alte câteva mai mici de 5-10 km. Însă în săptămânile ce au urmat Transmaratonului am intrat într-o stare de lene bolnăvicioasă. Cu greu am reuşit să mă urnesc afară la alergat de 5 ori în 4 săptămâni iar cea mai mare distanţă alergată a fost de 6,2km. Şi de parcă lipsa de antrenament specific pentru maraton nu era suficientă în noaptea care a precedat cursei am dormit doar 2 ore.
Şi cu toate astea … am făcut-o şi pe asta! AM TERMINAT UN MARATON!
Pe la 8 am fost în piaţă, Am fost la poza de grup împreună cu ceilalţi alergători care au ales să suţină cauza Hospice, mi-am lăsat bagajul la cortul-garderobă şi am plecat să-mi caut locul în ţarcul de la start. Am avut aceeaşi nelămurire ca şi în primăvară la Semimaratonul Bucureşti. Venind dinspre start către coada culoarului, panourile afişau începutul sau sfârşitul sectorului alocat. Şi nu am fost singurul care a avut această îndoială mai ales din cauză că panoul care indica sectorul G, unde eram şi eu, era amplasat unde se terminau gardurile pentru culoar.
Încălzire, câteva cuvinte schimbate cu alţi alergători şi dintr-o dată fluviul de oameni din faţa mea se pune în mişcare. Am pornit şi eu, pentru început la pas căci aşa eram moda timpului, apoi din ce în ce mai repede. Când să ieşim din piaţă, ambuteiaj. Preţ de câteva secunde ne-am oprit pe loc. Apoi am pornit din nou. Semn că nu era suficient loc pe culoar pentru un aşa puhoi de oameni. Totul merge foarte bine. pe la km 5-6 apar primele semne de jena musculara. Apas butonul de “ignore” şi trec mai departe. Undeva între Unirii şi Alba Iulia îl văd pe Mihai Botez, călare pe bicicletă. Îl salut şi mă mir că nu aleargă si el. Îmi spune că il suţine pe Bogdan care începuse să alerge cu noaptea în cap şi la finalul maratonului avea să termine o alergare de 100 de kilometri. Şi pentru următorii km am rămas cu ei. A fost mişto să pot alerga cu cineva cu care să pot şi schimba câteva cuvinte. Apoi la un moment dat, pe la piaţa Muncii, Bogdan a ramas in urma si nu l-am mai vazut decat în a doua tura după intoarcerea de la Geroge Cosbuc pentru ca pe la piata Unirii sa ma depaseasca. Felicitări Bogdan Chiper şi mulţumesc pentru companie. Mulţumesc, Mihai, pentru ajutor.

La intrarea pe bd. Naţiunile Unite din prima tură am început să simt dureri în talpă. La început nu am dat atenţie. Însă durerea au crescut în intensitate şi după coborârea de pe Calea Victoriei am început să simt că mi se pun cârcei pe talpă. Nu am mai simţit aşa ceva din copilărie dar atunci era de la prea mult înot în lacul Floreasca. Aşa că pe la km 18 am început să merg şi după câteva zeci de metri am putut din nou să alerg. Am continuat cu această alternanţă alergare mers dar încet-încet raportul se inversa: distanţa alergată se micşora în timp ce mersul se lungea. Am reuşit totuşi să alerg pe ultima linie dreaptă a primei ture, să trec alergând prin poarta care consfinţea sfârşitul primilor 21 de kilometri. Fără aceste dureri provocate de cârceii din talpă puteam spune că sunt OK. Muschii “pulpelor superioare” dadeau ceva semne de oboseala dar nimic serios. Picture 014
Am continuat cu tentativele de alergare dar distanţele erau din ce în ce mai mici până la câteva zeci de metri, cred. Aşa că am renunţat la ele şi am întins pasul pentru mers. Oricum acum doar cu mers sau în ultimii km în care am mai şi alergat aveam cam acelaşi ritm de 9’30″/km. Si am tinut ritmul ăsta până aproape de finish. Pe lângă tribunalul Bucueşti am depăşit un alt concurent care ca şi mine nu mai putea alerga dar care avea să termine şi el. Felicitări!
Pe ultima sută de metri, intersecţia bd. Libertăţii cu Naţiunile unite mi-am adunat ultimele puteri şi am alergat până la finish. Şi pentru că mi-am promis că termin maratonul ăsta chiar şi în genunchi în faţa porţii de finish m-am pus în 4 labe şi aşa am trecut linia de sosire. :))
Pe scurt acest maraton aş putea să-l împart în două semimaratone distincte: unul alergat şi unul mers.

Au fost 6 ore grele, dar foarte frumoase. Multumesc din suflet tuturor celor care m-au încurajat pe traseu. Sunteţi prea mulţi ca să vă mai înşir aici dar vă ştiţi voi. Promit că pentru următorul maraton să mă pregătesc mai serios.

Acum urmează un alt fel de maraton: alergatul după poze pe internet :))

About Lutyk

Pusca si cureaua lata, Ce sedentar eram odata! :)
This entry was posted in Alergare and tagged , , . Bookmark the permalink.

10 Responses to Maratonul International Bucuresti 2013 – cum fu

  1. Gata, ai spart gheaţa. Felicitări! Care-i următorul concurs? 🙂

  2. Florena says:

    Felicitari dom’le! Refacere grabnica si multa bafta! 😉

  3. cornelius says:

    felicitari vlad,esti un exemplu pt. toti sedentaristi!

  4. Felicitări pentru lupta dusă şi câştigată!
    Mult succes în continuare!

  5. Pingback: Exista viata si dupa 42km? | Elucubratii in pas de … alergare

  6. Pingback: O data-n viata | Elucubratii in pas de … alergare

Ai ceva de comentat? Atunci, ce mai astepti?