(*1891)

Ameţitor miros de floare albă …
Şi ploaia fină-a primăverii
cade
Şi mă ‘nfioară …
Nu ştie nimeni cât de greu îţi vine
Să mergi bolnav şi părăsit şi singur
În calea primăverii,
Când nu te însoţeşte nimeni.
Pustie-i inima şi fără dor,
De mult-o apasă visuri părăsite
Şi pline de amărăciune.
Ameţitor miros de floare albă!
Lipsit de pace şi de bucurie –
Iar ploaia cade şi mă înfioară.